Eu sunt una cu adevărul. Suntem pe felie. Pe aceeași felie, cu fața în sus. Dincolo de minciunile nevinovate, precum „am mâncat o înghețată, nu trei, dar de fapt chiar trei am mâncat”, eu votez pentru adevăr. Vreau să știu adevărul. Oricând. Oricât de mult mă va durea. Oricât de greu îmi va fi. Oricât de mult voi suferi. Oricât de mare ar fi dezamăgirea, dacă ar fi să existe.
Vreau să știu adevărul când pleci de acasă, unde pleci, unde ești, nu neapărat cât stai, dacă te-ai uitat la televizor și ce ai văzut. Vreau să știu adevărul despre ce ai făcut la școală, la grădiniță, la bunica, la mătușa, în parc, la primul serviciu, la prima petrecere, dacă ai luat droguri, dacă ai facut sex. Atunci când te întreb și când vrei să îmi răspunzi. Orice îmi vei spune, mult, puțin, o frântură dintr-o zi, dintr-o conversație, dintr-un joc, vreau să fie adevărul.
Vreau să știu adevărul când spargi o cană, când uiți să închizi frigiderul, când mănânci prea mult dulce, prea mult sărat, vreau să știu adevărul despre cum s-a murdărit canapeaua, cum s-a udat covorul, cum s-a rupt jucăria, vreau să știu adevărul despre ora la care te-ai trezit sau sculat. Dacă vei vrea să-mi spui, să fie adevărul.
Vreau să știu adevărul, pentru că el mă eliberează pe mine. Mă asigură că ai încredere în mine, că mă consideri importantă, că mă vezi, că mă iubești, că ții cont de nevoile mele (legate tot de încredere), că îți pasă de mine, de noi, de relația noastră, că vrei să păstrăm legătura, că vrei să ne fie bine. Vreau să știu adevărul, pentru că merit. Ca în reclama L’Oreal. Vreau să știu adevărul, pentru că într-un moment, cineva m-a mințit și această minciună mă bântuie. Pentru că într-un alt moment cineva mi-a ascuns adevărul și această ignoranța mă paralizează. Vreau să știu pentru că altfel nu îmi e bine.
Vreau să știu adevărul despre jobul tău, despre întâlnirea ta, prânzul tău, timpul tău, apelul tău. Vreau să știu adevărul dincolo de „misterul, secretul relației unui cuplu”. Vreau să știu, nu doar pentru că și eu îl voi spune. Vreau să știu pentru că e firesc.
Uneori e greu să spui adevărul, pentru că vrei să ascunzi, să protejezi, să uiți, să nu te complici, să scapi (îți mulțumesc, fată dragă mare, că mi-ai spus despre guma pe care o molfăiai, odată, pe ascuns). Alteori e greu să spui adevărul pentru că nu știi. Nu știi cum să formulezi, nu știi cum să pui în cuvinte și apoi în propoziții, ceva ce ai simțit, ce ai încercat, ce ți s-a întâmplat. Poate adevărul e că nu am vrut niciodată să nasc natural, din moment ce am trecut prin trei cezariene. Poate mă mint și ascund, că oricât de mult mi-aș fi dorit să nasc natural, de fapt nu am vrut. Nu știu să pun în cuvinte și nici măcar în emoții această experiență. Poate, adevărul e că atunci când am țipat, am fost o mamă rea, nu doar obosită. Deși am încredere că, totuși, e invers. E greu să spui adevărul când nu te cunoști. Adevărul e o combinație între încrederea în mine și apoi în celălalt. Sau nu?!
Oricine îți spune să nu spui adevărul, nu știe ce spune. Orice secret al tău poate fi neadevărul meu, dacă ajungem să vorbim despre el. Spune-mi adevărul când te întreb dacă-ți place rochia mea, mâncarea mea, casa mea. Spune-mi adevărul dacă te întreb. Cu blândețe, cu răbdare, cu respect. Eu ți-l spun când mă întrebi de cadouri, de prăjituri, de cărți, de kilograme, de copii, de familie, de școală. Chiar dacă e subiectiv. E adevărul meu.
Vreau să știu adevărul și despre autostrăzi și tenis și copii instituționalizați. Vreau să știu adevărul despre roșii, vaccinuri, despre cardurile de sănătate, despre soia, despre cancer. Dar acest adevăr e mai greu de găsit, de auzit.
Vreau să știu adevărul, nu pentru că trebuie, ci pentru că am nevoie. „Minte-mă frumos” cred că e cea mai mare minciună. Oricine cred că e pregătit pentru adevăr, chiar dacă, probabil, nu recunoaște. Chiar și o bebelușă de 7 luni, căreia îi spun când plec, când mă întorc și multe altele.
Isus a spus-o: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera” (Ioan 8.32), iar eu, sincer, îl cred.
anașimaria 