Nanette e un spectacol de stand-up, de o oră, care a apărut în 2018 pe Netflix, iar eu l-am văzut ieri. Cea care face stand-up e Hannah Gadsby. O tipă, lesbiană, deșteaptă și percutantă, care s-a născut în Tasmania, „cel mai mic stat al Australiei”. Și în același timp un stat în care de-abia din 1997 homosexualitatea nu mai e considerată o crimă. Un stat în care era atât de multă ură și furie împotriva oamenilor gay, încât ea și-a dat seama că devenise homofobă înainte să știe că e gay.
E amuzant show-ul până când nu mai e amuzant. Pentru că e dramatic. Și dur și incisiv. Și trist și adevărat și oh, ce povești există pe lume și noi nu le știm. Și te face să simți, să mergi acasă și să stai o oră, două, singur, pe un colț de canapea, să te întrebi dacă uneori chiar nu e de râs, dacă e de fapt și treaba ta să zici sau să faci ceva.
Fata asta vrea să îi auzim povestea. Să o aflăm, să o înțelegem, să empatizăm. Să știm, ca să facem ceva să nu se mai întâmple. Și pentru asta, există momente care nu mai sunt momente de stand-up, în varianta clasică, ci sunt mai degrabă destăinuiri, revelații, e istorie personală. Despre cum a fost confundată de mai multe ori cu un bărbat (ceea ce poate nu e cea mai mare greșeală, eu nu îmi dau seama întotdeauna, mai ales la copii, cine, ce, cum este), abuzată sexual în copilărie, amenințată cu bătaia, lovită, violată (acestea în schimb, nu sunt doar greșeli, sunt orori).
Până să afli tot, te întrebi de unde furia. De unde așa multă ură revărsată către ceilalți și implicit către public. Cu tot cu argumentele ei, cu tot cu exemplele și cu toată dramă, ai zice: Ok, e nasol, e grav că se întâmplă asta și că ți s-a întâmplat ție. În același timp, nu toți fac asta, nu toți violează, nu toți urăsc homosexualii, nu toți au răutatea și nesimțirea și ticăloșenia asta. Dar chiar dacă ai zice asta, adevărul e, că deși nu toți fac asta, există cei care o fac și cu asta basta. Câți or fi, 10, 200, 1200, 3000 din atâtea milioane. Există și fac asta. Precum efectele adverse ale unui vaccin sau ale unui medicament. E 1 la 1000, dar când tu ești acel 1, nimic nu mai contează.
Hannah și-a însușit puterea si „responsabilitatea de a scoate oamenii din ignoranța” prin stand-up-ul făcut de ea, dar acum zice că nu mai poate, că nu mai vrea, crede că povestea ei are nevoie să fie spusă ca o poveste, cu toate cele trei momente, introducere, cuprins și încheiere, nu doar ca un model de stand-up: intro și punchline (adică poantă). Sau întrebare și răspuns surpriză. Pentru că „Povestea mea contează, e importantă, are valoare” spune ea. „Ce nu aș fi dat să aud o poveste ca a mea. Nu pentru a învinui. Nu pentru reputație, pentru bani, pentru putere. Dar să nu mă mai simt singură. Să creez o conexiune.”
Ce poți să mai reții din Nanette?
- „Râsul nu este un medicament. Poveștile sunt.”
- „Aud foarte des și uneori pe un ton țipat: Nu mai fi așa sensibilă. De ce este opusul de dorit? Sensibilitatea este forța mea. Cu ajutorul sensibilității am trecut printr-o perioadă dificilă din viața mea (ca oricare dintre noi, de altfel). Așa că atunci când cineva îmi spune să nu mai fiu sensibilă, simt că problema nu e la mine”
- „Sunt o fire liniștită. Sunetul meu preferat este cel făcut de o ceșcută cand e reunită cu farfurioara”
- „O fată de 17 ani nu este niciodată în floarea vârstei. Niciodată”*. Contrar spuselor lui Picasso, care așa și-a argumentat relația cu Marie Therese, el însurat și ea minoră (de 17 ani): eram amândoi în floarea vârstei.
- „Nu e nimic mai puternic decât o femeie zdrobită care s-a reclădit”.
- „Mi-am construit cariera cu umor denigrator la adresa mea. Dar nu mai vreau să fac asta. Știți ce înseamnă autodeprecierea pentru o persoană care este deja marginalizată? Nu e modestie. E umilință. Mă umileam ca să pot vorbi. Și nu voi mai face așa ceva.”
- „Nu vreau ca povestea mea să fie definită de mânie.”
- „A fi lăsat neputincios nu îți distruge umanitatea. Rezistența te face uman. Singurii care-și pierd umanitatea sunt aceia care cred că au dreptul să lase o altă ființă neputincioasă. Ei sunt cei slabi.”
Nanette e o lecție. E o palmă. E suferință, e inteligență. E umor, ironie, tristețe. E poveste, e viață. E și o bucată de metoo. Uite-te și tu și zi ce părere ai.
*Hannah are studii de Istoria Artei și povestește viziunea ei despre diferența dintre arta și omul din spatele geniului (poate o altă postare pe blog despre treaba asta), dă detalii despre Van Gogh și Picasso, pe care nu le pot ști decât cei care caută mai mult și trec dincolo de credința (oarbă, cum altfel) că un geniu își poate permite orice, doar pentru că este proclamat și menținut în această condiție.
anașimaria 