Râd pe înfundate la Comedians in cars getting coffee

Zâmbesc, aprob, dau din cap și de multe ori râd pe înfundate, pentru că apuc să mă uit la câte un serial doar când doarme Kira. Ziua. Pe mâna mea, pe picioarele mele, pe pieptul meu, rareori lângă mine. Și atunci când ea doarme, 15 minute, 20 de minute, incredibil, maxim 45 de minute, eu îmi văd de altceva. Uneori îmi văd de ceva, adică mă uit la ea, pentru că e minunată și frumoasă, cu capul ei aproape perfect rotund și cu buzele mici și fine și cu nasul contrabas, vorba Millei și a poeziei, și desigur cu mirosul, dar alteori îmi văd de altceva. Și altceva poate fi „Cei care pleacă și cei care rămân”, a treia carte din tetralogia Elenei Ferrante (de care de-abia m-am apucat) sau cartea, superb ilustrată și extrem de amuzant scrisă, „În mintea copiilor” (pe care am cumpărat-o acum două zile) sau poate fi, cel mai accesibil si comod, un serial pe Netflix. Și am ales ultimul sezon din Comedians in cars getting coffee, pentru că îmi place Jerry Seinfeld, mai mult decât îmi plăcea în serialul care-i purta numele și pentru că am văzut deja multe episoade până acum și toate au fost bune și diferite. Nu e vreo emisiune sau episod la care să râd cu lacrimi, dar râd pentru că întâlnirile și discuțiile sunt amuzante, credibile, au haz și adevăr. Sunt insightful, cum ar zice publicitarul. Doi oameni care se plimbă într-o mașină, opresc să bea o cafea împreună și între timp, spun adevăruri și povestesc trăsnăi (care pot deveni, foarte ușor, învățături), mă tot uit și încerc să pun cap la cap câteva dintre ele, ca să vă conving și pe voi. Dar întâi să vă spun de ce îmi place mie așa de mult.

Ce e mișto la Comedians în Cars?

E un moment firesc în timp, în care și Jerry și invitatul își fac timp unul pentru altul. Nu e grabă, nimeni nu are vreun scenariu de urmărit, vreo promoție de făcut, vreo oră de plecare. Mai puțin Zach G, în primul episod din sezonul 10. O să vedeți.
Jerry e relaxat, vorbește relaxat, nu e nici o presiune, nici o obligație, se simte bine, conduce mașini alese de el, ajunge în locuri diferite, bea multă cafea (așa cum îi place). Se amuză cu Ricky Gervais, îl aprobă pe Dave Chappelle, râde cu Chris Rock (cu toți râde, desigur, dar îl știți și voi pe Chris Rock cum vorbește, nu poți să nu râzi sau să zâmbești în fiecare secundă), vâslește cu Jimmy Fallon, în timp ce stă în pantaloni scurți de înot în față lui, îl ascultă interesat și mereu uimit pe Jim Carrey, descoperă în SJP o altă obsedată de detalii, îl lăuda pe Jerry Lewis, face două emisiuni cu Alec Baldwin, este suprins de Dana Cavey care îi pune o întrebare nemaipusa până atunci, rememorează tot soiul de întâmplări cu colegii din Seinfeld, îi da sfaturi lui Tracy Morgan, și, și, și, și…este oleacă emoționat de Obama. Fiecare episod este o sursă de amintiri, de joacă și de umor și de citate.
Când Jerry adaugă „ness” la diferite cuvinte. „This car has notice-me-ness” sau „Volvo-ness”. Adică îi adaugă calitatea de a fi așa sau așa.
Mașinile arată foarte bine – sunt cool, clasice, futuriste, rare, sofisticate, au culori de-ți vine să le mănanci după ce le pronunți (avocado green, sushine yellow, mustard yellow, ice blue, irish green, sand beige). Sunt alese, aproximativ, pe măsura și personalitatea invitaților. Unele vin chiar din anul nașterii lor. Sunt ediții limitate. Jerry prezintă uneori și reclamele vechi care promovau mașinile și jur că sunt invidioasă pe textele acelea bune și lungi de altă dată. De exemplu, reclamă la VW Thing. Apropo, o mașină care se cheamă Thing? Cum e asta? Păi nu e mișto?
Invitații, aproape de fiecare dată, par să cunoască aceste mașini. Eu n-am auzit de niciuna. Adică am auzit de Volvo și de Lamborghini și de Ferrari sau Volkswagen. Dar VW Thing? Sau Pontiac Firebird? Bruce Meyers Dune Baggy? Alfa Romeo Giulia Super? Fiat 600 Multipla*? Ferrari Testarossa sau GTO (Ho, ho, ho, că tot e roșie)?
Felul în care-și descrie invitații: scurt, sincer, cald. „Acest aer abordabil și direct (al mașinii) mi-a amintit de oaspetele meu de săptămâna asta”. „Dave pare bătrân și înțelept și totodată tânăr și diferit. Nu știu cum face”. „Dl Dana Carvey, una dintre cele mai amuzante chestii inventate. Dana face voci, e prostuț, e ușor, e zvelt. Ca o mașină californiană de distracție”. „Alec Baldwin e un bărbat, nu un băiat. Îi place să poarte sacouri și costume. Așa că am zis că o mașină pentru adulți cu un aer ușor sportiv european i s-ar potrivi perfect.”
Felul în care descrie mașinile: cu detalii de șofer constant, de călător al lumii, nu neapărat colecționar. „Mașina care a dus absurdul direct în bizarerie și psihopatie”. „Atinge 290 de kilometri pe oră. Este extrem de rapidă pentru o masă de ping-pong pe roți”. „Land Cruiser. Făcută să te ducă și să te aducă. Îmi place că-ți spun că te aduce înapoi”. „Roțile arată ca niște farfurii de carton. Zici că e de jucărie”.
Echilibrul între ceea ce zice în titlu că face/prezintă: comedie, mașini, cafea.
Aflu de un comediant nou sau de un serial nou sau un show nou sau ceva nou, în fiecare episod nou. Cea mai mare descoperire a fost Richard Pryor. Degeaba auzisem de el, dacă nu-l ascultasem.

Citez (din ultimul sezon)

Dave Chappelle: „Uneori, oferta e cea care conduce. Dacă am o idee, ea trebuie să conducă. Ideea îți zice: „Treci în mașină”. Iar eu spun: ”Unde mergem?” Si ideea spune: „Stai liniștit, conduc eu”. Și-apoi ajungi unde trebuie. Ideea conduce. Iar eu sunt pe scaunul din dreapta. Ba uneori sunt chiar în portbagaj. Ideea te duce acolo unde vrea ea. Dar, în alte ocazii, sunt eu cu mândria mea, și-mi zic: „Ar trebui să fac și eu ceva”. „Eu ar trebui să conduc”. Și nu-i bine, pentru că ideea nu mai e în mașină. Sunt doar eu. Iar formula asta nu dă roade”.

Dana Carvey: „Cel mai iubit m-am simțit când cineva a început să îmi spună „tată”. Chiar și acum, cuvântul ăsta mă impresionează. Fiindcă te cunosc un miliard de oameni, însă doar trei îți spun „tată”.

Dana Carvey: „Oamenii au mare nevoie să râdă. Viața e grea. După show auzi, „Aveam nevoie de asta”. Dacă acum sunt într-un club și văd pe cineva că face așa (se șterge de lacrimi) de la râs, zic, „Ce poate fi mai bun decât atât”?

Kate McKinnon: „De ce comedienii n-au timp pentru haine? Fiindcă e o chestie așa cerebrală. Ai prefera să fii un creier într-un borcan decât să ai grijă de corpul tău. Si nu poți să arăți nici prea bine. Dacă arăți prea bine, nu mai ești amuzant.”

Jerry Lewis: „Nu uita ce facem aici, Jerry. Eu niciodată nu am uitat genul ăsta de libertate. Râsul. Și fără să vreau să aflu de ce. Doar să râd.”

Jerry Lewis: „Comedia înseamnă să lași prudența la o parte”.

Alex Baldwin: „Îmi dau mereu cu parfum. Am un parfum de primăvară, vară, toamnă. Cel de iarnă e mai greu. Sunt un iac irlandez din Massapequa. Trebuie să mă parfumez. Trebuie să atenuez mirosul de bou muscat al corpului meu”.

Alec Baldwin & Jerry Seinfeld: „<Mă scuzi> e o chestie fantastică de spus cuiva. Pentru că e ceva și politicos și grosolan. Dar fără îndoială te dă la o parte”.

Alec Baldwin: „Scriu scrisori oamenilor. Obișnuiesc să le las scrisori în culise. Acum nu mai merg în culise. Nu vrea să deranjez după spectacol. Poate nu vor să te vadă. Așa că iau o hârtie și un plic și scriu „Ai jucat minunat”. Îl las la portar și plec”.

Jerry Seinfeld: „Mereu spun că durerea e cunoaștere, sosită în grabă să umple un gol. Nu e altceva decât informația venită rapid.”

Jerry Seinfeld: „Știi care sunt nivelurile comediei? Primul nivel e când îți faci prietenii să râdă. Al doilea nivel al comediei e când îi faci pe străini să râdă. Al treilea nivel e când faci străini să râdă pe bani. Iar nivelul maxim este când faci lumea să te imite”.

Jerry Seinfeld: „Știu ce-mi place mie la mașini. Eram la tine acasă și acum nu mai sunt. Mi se pare fantastic”.

Jerry Seinfeld: „Ăsta este cel mai mare talent al meu. Să observ.”