Mi-e teamă uneori cu copiii ăștia, să nu își rupă gâtul, capul, mâinile. Că se tot cațără și se cațără și aleargă și cad cu trotineta cu tot și se mai frânge o bărbie (care apoi trebuie cusută). Lor nu le e teamă. Mie, da. Nu mereu. Ba chiar rar. Dar copiii pot simți rapid teama. Așa că încerc să nu le arăt, să nu le spun, să nu mă dau de gol. Mai puțin atunci când chiar e periculos și le transmit clar că mi-e frică să nu se întâmple ceva rău. De obicei însă nu zic, chiar dacă ei se simt sau nu curajoși. Zic altceva, în gând, ceva ce sună a rugăciune, a rugă, una scurtă, foarte scurtă. Și ei se cațără și mai sus. Alteori fac un joc. Că altfel nu știu cum să fac să îmi treacă mie și ei să rămână așa cum sunt, încrezători.
De exemplu, ieri. O dau pe fata mijlocie în leagăn. Și ea vrea mai tare și mai sus. Și eu o tot dau. Și își mai ia și ea avânt. Și la un moment dat, cu una dintre mâini, se scarpină și în nas. Și mă iau toate căldurile, deși afară e încă iarnă. Ba chiar e și zăpadă în curtea din jur.
Dar ea e Spiderman și Superman și toți eroii la un loc. Pentru că sare, se urcă, se aruncă, fără nicio frică, fără să îi pese de fricile mele. Sau dacă îi e frică, e frica aia care îi dă curaj, nu o imobilizează, nu o ține pe loc. Ci mai degrabă o îmboldește și o face să încerce, să continue, să nu se oprească.
Mai tare, mami. Și mai tare.
Cât de tare, întreb eu.
Până la soare.
O dau într-adevar puțin mai tare, îmi dau toată silința.
Până la mare depărtare, până în Platania, îi zic. Că în fața noastră e un platan.
Ea continuă: Până în Frunzania.
Până în Morcovenia.
Până în Păstârnachia, până în Caisia, Cepelenia, Cartoforia și tot așa inventăm, pe rând, când eu, când ea, printre mișcările leagănului și râsetele noastre, tot felul de țări pornind de la fructe și legume.
Până în Broccolia, Zmeurenia, Căpșuniada, până în Fasolia, Castravenlandia, Ridichenia. Și nu mă opresc, pentru că ea se distrează, iar eu mă relaxez.
Apoi zic: Costa Rica, iar ei i se pare ciudat.
Nu, mamiiii. Nu așa. Și desigur, revin, deși nu mă gândeam să știe sau să fi auzit vreodată de Costa Rica. Până în Strugurica, Măzărica și tot așa. Am lungit conversația ca o plastilină de care nu te saturu, când deodată aud: Până în Trătăștia. Și neștiind ce naiba e asta, îmi zice tot ea, că înseamnă „pahar spart”. Și cu asta, șah mat. Nu știu ce să fac cu această informație, nu mai zic nimic, dar nici nu mai e nevoie, căci ea vrea să ne alergăm, iar eu mă bucur pentru mine, dar și pentru noi două.
Noroc că pe 16 martie 2019 vine Larry Cohen in România și să vedeți ce jocuri noi și stiluri de joacă o să descoperim.
anașimaria 
Ce frumos că intri în jocul lor!
ApreciazăApreciat de 1 persoană