Despre poveștile vii pe care le trăiești cu toate simțurile, la Digital Parents Talks, ediția a 16-a

Anul trecut, tot prin septembrie, mergeam la prima ediție Digital Parents Talks. Era prima pentru mine, dar fetele, Ana Nicolescu și Lavinia Pavel de la Parenting PR, făceau asta deja de 1 an. Ba chiar a fost întâlnirea la care au primit tort și mesaje și multe felicitări. Ieri a fost o altă ediție DPT, a 16-a, în care s-au împlinit 2 ani. Ce bucurie pentru ele să adune atâția oameni într-un timp atât de scurt. Nu doar într-o comunitate în care bloggerii fac schimb de idei și experiențe, ci și într-un spațiu familiar, cald, deschis, unde nimeni nu vine doar pentru quesadilla sau chifteluțe, deși ele sunt gustoase și sunt livrate de Sana Gout.

La ediția de ieri au venit 6 oameni care au vorbind pe rând în 2 panel-uri. Eu am fost la prima dezbatere, în care un trainer, un povestitor și un fotograf au vorbit cu detalii și dezinvoltură despre câteva lucruri importante. Cei trei erau: Cristina Oţel, Ana Maria Ciobanu și Robert Marooni.

Cristina Oțel, trainer, coach, mama lui Alex și a Sarei. Face design de training și livrează cursuri și workshop-uri de Personal Branding, Public Speaking, Life Design, Time Management și Inteligență Emoțională, toate centrate pe auto-cunoaștere, pe conștientizare. Pe lângă cursurile proprii, din 2007 este trainer certificat în livrarea cursului de Situational Self Leadership (Ken Blanchard).

Ana Maria Ciobanu, reporter DoR și mama lui Victor și a lui Alice. Documentează și scrie despre inegalitatea socială, reforma sistemului de protecție a copilului, violență în familie, discriminare. În 2015 a documentat „Un sat pentru Mădălina” – un material despre un grup de donatori care încearcă să ajute o mamă tânără să iasă din sărăcie, care a dus la podcastul Satul Mădălinei – un serial audio în șase episoade despre dragoste, sărăcie și costurile altruismului. Începând din martie 2018, realizează și podcastul mame, împreună cu Oana Sandu.

Robert Marooni, fotograf, fost director național de vânzări într-o companie austriacă. Nu are copii, dar îi fotografiază, de voie și de nevoie.

Fiecare dintre ei a răspuns la întrebările Anei (cele de mai jos sunt doar o parte dintre ele), foarte conștiincioasă în elaborarea și structurarea lor:

Cine suntem și cine alegem să fim în online? Alegem să ne expunem integral sau dezvăluim doar părți din noi? Cum alegem ce dezvăluim?

Cristina, care zâmbește mult și vorbește calm, a vrut să fie în online ceea ce este și în realitate. Doar că latură profesională predomină. Articolele și recomandările ei vin din experiență de trainer și coach. Jocurile cu copiii și activitățile vin din iubire și poate și din aceeași experiență. În rest, are multe „articole personale, dureroase, dar care nu vor vedea lumina zilei”.

Pe de altă parte, Ana Maria Ciobanu, se expune doar în stadiul cercetării și al documentării. Acolo, că să poată descoperi oameni și povești, trebuie și ea să se lase descoperită. „Conținutul cu adevărat bun se naște dintr-o interacțiune”. În rest, în scris, ceilalți sunt în lumina reflectoarelor, nu ea. De exemplu, cel mai elaborat proiect al ei,  Satul Mădălinei, este despre o mamă tânără care cerșește la metrou. „Am vorbit apoi și eu despre mine că mamă, în podcast. Podcastul mame nu e doar despre mame sau caca, e despre viață. E un exercițiu de transparența”. Iar dacă intri pe site-ul Dor, afli că „mame este un podcast despre cum ne creștem copiii când muncim și cum muncim când creștem copii.” 

Jacqui Banaszynski i-a spus la un moment dat că „poveștile cele mai bune dau naștere altor povești”. Iar odată ce scrii, nu mai este despre tine. Oamenii îți povestesc despre ei, dacă tu vorbești autentic despre un subiect. Iar o poveste este vie pentru că poți să o trăiești cu toate simțurile – o simt, o aud, o văd. Ceva ce am crezut și eu dintotdeauna.

Iar Robert crede că, în față camerei și în online, putem fi cine vrem sau cine suntem cu adevărat, cât timp susținem această imagine. E nevoie însă că imaginea să fie coerentă și autentică.

Cum facem o fotografie bună

Că să te diferențiezi, trebuie să lucrezi mai bine, să fii atent la detalii, la încadrări, la poziții, la niște reguli, să combini partea tehnică care e foarte importantă (calitatea) cu partea creativă și nu în ultimul rând să cauți lumina.

Robert crede că lumina, și cu siguranță are dreptate, e materia prima. „Puneți copilul la soare, produsul la soare, soarele să fie în spatele nostru. Dimineața umbrele sunt mai mici, e cel mai bine atunci”.

• apoi mai este Regula Treimilor. De exemplu, într-un peisaj, orizontul nu trebuie să fie la mijloc, ci ar trebui să împartă fotografia în treimea inferioară și celelalte două treimi.
• apoi încadrările sunt importante. Depinde ce și cum alegi să fotografiezi: portret (să se vadă puțin din umăr) sau headshot (ba chiar se poate tăia puțin din creștet, uneori), plan american (până la zonă buzunarelor-inspirat din costumația unui cowboy, căci lui trebuia să i se vadă pistoalele), plan mediu, plan întreg. Și cred că sunt mai multe planuri, din ce țin eu minte de la orele mele de fotografie de la începutul facultății.

Dacă îl întrebi cum e cu pozele de produs, îți va spune, categoric, că trebuie să tratezi produsul ca pe copilul tău. Nimic diferit.

Cum scriem texte bune

Aici, Ana Maria Ciobanu ne sfătuiește să scriem „cu viață și cu culoare”. Dar înainte de toate, să ne hotărâm ce scriem, de ce scriem, pentru cine. Cum facem asta e următoarea întrebare. Ce ne poate apropia de subiect, de temă. Putem începe un articol cu dialog, cu o scenă puternică, putem să începem cu orice. Unicitatea trebuie să vină din dinamism, să nu fie predictibil, să variem lungimea propozițiilor și a paragrafelor, să nu devină plictisitor, să nu fie prea mult uneori, să nu devină o mitralieră. Trebuie să rescriem că să ne dăm seamă că textul e bun. Iar ea are cam 3 drafturi la fiecare subiect. Fapt pentru care cere ajutorul. Cineva, altcineva, recitește pentru ea. Iar acesta e un test foarte bun. Ce a înțeles omul celălalt? Trebuie să și informăm, nu doar să scriem frumos.

• Nu mai contează așa de mult doar numărul de like-uri de pe pagina ta.
• Contează ce spui, ce transmiți, ce valoare ai.

Ce rol joacă documentarea? 

Fiecare se documentează diferit și până la urmă asta face diferența în ce privește calitatea articolului final, autenticitatea, relevanța lui. Ana Maria Ciobanu crede că oricând te duci tu să vezi omul, situația, contextul, produsul, oricând mai dai un telefon un plus, mai faci încă un pas către articol ca să iasă bine. E mult și despre auto-documentare.

Cum alegem despre ce scriem? Cum scriem diferit pe aceleași subiecte?

• Depinde de mesaj – stai mereu cu carnețelul după tine. Orice lucru poate declanșa altceva.
• Depinde de felul în care ți-ai obișnuit publicul. Sunt oameni care scriu într-un anumit stil, care se încadrează într-un anumit număr de caractere, care își susțin scrierile cu anumite imagini, care au formule speciale de început sau de încheiere, oameni care scriu la anumite ore, ba chiar persoane care scriu mult și pe Instagram. Și atunci ai așteptări de la ei.
• Depinde de ora la care te citesc oamenii. Dacă observi o tendința. De exemplu, poate că între oră 2 și 4 oamenii citesc mai mult. La oră prânzului.
• Depinde de background. De exemplu, despre alăptare, fiecare poate scrie ceva diferit, deși alăptarea înseamnă pentru toți lapte matern. Putem povesti, de exemplu, nu doar experiența noastră cu copilul nostru, ci și experiența noastră de când eram copil sau experiența mamei noastre de când noi eram copii. Percepțiile sunt diferite, pentru că background-urile sunt diferite. Copilul care am fost crescut VS Copilul pe care îl creștem acum.

Un exemplu de urmărit: povestea jurnalistei Elenei Stancu, care și-a luat mama la întrebări, la 35 de ani, ca să o cunoască.

Ce să nu facem niciodată când vorbim în public? 

CRISTINA:

• Nu atacăm oameni. Și nici idei.
• Nu ne impunem punctul de vedere ca adevărul suprem. Într-un conflict, reușește să își păstreze calmul cel care are cortexul pre-frontal cât de cât conectat.

ANA

• Să nu mințim.
• Să nu fim plați. „Unde mă duci și ce urmează să îmi spui?”
• Să ne ținem de promisiune. Dacă am promis că revenim cu un răspuns sau o statistică, să o facem.

Ce facem când avem emoții? Cum le integrăm? Cum ne trădează emoțiile limbajul non-verbal?

Sfaturi pentru atunci când ai public numeros și ai și emoții:

• vorbește despre frică, tocmai ca să îi iei din putere
• află cu ce seamănă frica ta (frica de gâtuire poate că te duce în momentul în care profa te scoatea la tablă)
• caută niște fețe prietenoase și fii atent/ă la sală
• exersează conținutul, ca să nu depinzi de slide-uri
• unii oameni cred că sunt niște reguli – că trebuie să te uiți de la stânga la dreapta, la fiecare om, dar nu mai mult de 3 secunde.

 

În al doilea panel au vorbit Bogdana Dobre, Andreea Retea și Adrian Asoltanie, dar eu eram deja în tren, în drum spre mare și spre copiii și soțul meu. Aflați mai multe de la Cristina, care scrie pe Roata Mare.

Fotografii: Mihai Răitaru