Vine o zi în care înveți să mergi pe bicicletă, fără roți ajutătoare

Pentru fata mare a fost ziua de ieri, deși credeam că ziua asta ar fi putut să fie în urmă cu două săptămâni, cu 6 luni, cu 1 an. A fost ieri și de-abia o așteptam.

Ieri s-au aliniat niște planete, niște intenții, niște dorințe. Sunt sigură de asta. Așa cum sunt sigură că pot să mănânc zece porumbi fierți, deodată, fără să mi se facă rău.

Întâi a fost articolul Ioanei, cu o zi înainte, în care ea povestește cum fata ei a reușit același lucru, din prima, ținând cont de câteva reguli simple. Aceste reguli sunt detaliate și la ea pe blog si la domnul de la care a preluat informația. De la ei m-am inspirat și eu, eliminând complet ajutorul pe care i l-am oferit, de cele 3-4 ori în care am mai încercat să o ajut să meargă fără aceste roți ajutătoare. O țineam practic de șa, ea se chinuia să țină bicicleta dreaptă, eu mă chinuiam să o țin pe ea dreaptă, fără succes. Am eliminat, astfel, acest pas, dar am ținut cont de alții.

Apoi a fost visul copilului. Sâmbătă, înainte să mergem în parc, după ce mai încercasem în cursul săptămânii să ieșim cu bicicletele, în același scop, dar copilul nu dorise, îmi zice că a visat într-o noapte, după spusele ei, chiar în noaptea aceea, că știa să meargă pe bicicletă, fără roțile ajutătoare. Nu părea să spună asta doar ca să-și asigure, mental, reușita. Sau poate o fi făcut chiar asta?!

Apoi a fost dorința mea. Am știut mereu că în ziua în care va învăța să meargă pe bicicletă, fără ajutor de la vreo roată, va fi un copil și mai fericit și mai încrezător. Am știut că ea se va bucura atât de tare încât nu o să mai vrea să facă altceva. Am știut că o să îi placă la nebunie să meargă pe bicicleta aceasta, spre deosebire de cea cu roți ajutătoare, pe care, sincer, nu știu ce am lăsat-o pe bunica ei să i-o cumpere, mai ales că asta i-a luat din timpul pe care putea să îl folosescă cu bicicleta de echilibru (pe care i-o luasem pe la 3 ani, cred, dar care nu a fost folosită prea mult timp). Așa că, ieri, am plecat hotărâtă, cu ambele fete, am eliminat orice obstacol, i-am explicat copilului mare cele trei momente importante, le-a urmat, a reușit. I-a plăcut și a fost exact cum am simțit. A reușit, a căzut, s-a enervat, rău chiar, dar nu s-a oprit. Mi-a mai cerut ajutorul, eu i-am explicat de ce nu mai pot, s-a supărat, dar cred că a înțeles.

Trei sfaturi pe care ar putea să le dea un părinte când vrea să își ajute copilul să meargă rapid pe bicicletă:

  1. Împingi picioarele în trotuar și înaintezi, că pe bicicleta verde, de echilibru. Te obișnuiești cu mișcarea. A făcut asta câteva sute de metri. Probabil de la Vulcanizare până în parc.
  2. Împingi picioarele în trotuar și înaintezi, cât mai mult în echilibru, cu picioarele ridicate. Ca și când ți-ai da drumul la vale, pe bicicletă și ridici picioarele. I-am explicat eu senzația, trăită de mine, mai mult ca o extra bucurie și o frumoasă amintire.
  3. Împingi picioarele în trotuar, le ridici, și când simți că ai avânt, le pui pe pedale și pedalezi. Aproape cum a zis Ioana.

Așa a făcut și a fost atât de simplu. Am fost mândră și de mine și de ea. Și totuși a mai fost ceva.

Doi pași pe care ar putea să îi facă un părinte când vrea să își ajute copilul să meargă rapid pe bicicletă:

Nu trebuie să facă foarte multe lucruri. Pentru că, până la urmă, copilul învață singur, cât timp părintele îi oferă condițiile necesare. Sau poate doar libertate. Chiar și aceea de a combina orice fel de rochie sau fustă în prima zi sau în orice zi a plimbării cu bicicleta. 

1: Să se asigure că bicicleta e pregătită. Pentru început am umflat bicicleta cu ghidon alb și roți roz, primită moștenire, apoi am reglat șaua pe măsură copilului. Am făcut asta la cea mai apropiată vulcanizare, cu copil cu tot, care a stat la probe, pentru că deși sunt în stare să umflu o roată, și am și pompă, nu mă descurc cu șaua, din moment ce nici nu am cheie potrivită pentru astfel de reglaje.

2: Să se asigure că și copilul e pregătit. Că are casca potrivită, ba chiar și cotiere, genunchiere, mănuși, deși tatăl copilului nu simțea nevoia să avem acest set alb cu turcoaz, pe care eu totuși l-am cumpărat apoi de la Decathlon și bine am făcut, căci copilul a picat de câteva ori în cele două zile. Desigur, câteva julituri în plus nu ar fi fost un capăt de lume, așa cum nici eu nu am murit învățând mersul pe bicicletă pe islaz, fără astfel de ajutoare, dar pe lângă protecție, setul asta i-a adus un plus de mândrie pe care a asortat-o la perseverența cu care voia să meargă din nou și din nou și să mai facă o tură și încă o tură prin parc și pe bulevard și peste tot.

Deși trebuie să recunosc și poate să recunoașteți și voi, că ce am improvizat în prima zi, cu niște mănuși mai groase puse la genunchi și cu alte mănuși din catifea, de data asta puse la mână, a fost destul de creativ.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s