Fata cu părul creț | Alăptarea | După miezul nopții

Poate pentru că eu trăiesc, de multe ori, după miezul nopții. Poate pentru că noaptea e uneori liniște, alteori haos, și mie îmi plac și liniștea și haosul, poate pentru că noaptea se aud, se văd și se simt altfel lucrurile. Poate pentru că după miezul nopții, am avut întâmplări însemnate, de neuitat, ca mulți alții, de altfel. După miezul nopții am dansat, am cântat, am scris, am băut, am făcut clătite, multe, am văzut seriale, și mai multe, m-am întors acasă, am plecat de-acasă, am călătorit spre Timișoara și în toată țara, am jucat jocuri, am dat telefoane, am născut.

Noaptea mă fascinează, chiar și când îmi pică ochii în gură de somn.

De exemplu, acum. Și-atunci, despre ce se întâmplă după miezul nopții aș vrea să scriu. Pentru început am ales alăptarea. Pentru că e firească (de cele mai multe ori), uneori dificilă, anevoioasă, mai mult sau mai puțin obositoare, iubită și detestată în același timp sau în momente diferite, dar indiferent cum e pentru fiecare mamă, alăptarea este o rutină care se amplifică după miezul nopții, îmi este un subiect la îndemână, nu sunt chiar așa departe de aceste nopți, astfel încât cu ea o să încep.

Fără să judec, să aplaud sau să învinovățesc (poate doar să compar, de dragul comparației, cu propria experiență), am ascultat detașat și am primit mesaje de la câteva fete, mame, despre ce fac și ce simt ele după miezul nopții, în timp ce alăptează. Sau ce făceau și ce simțeau. O să scriu și despre mine, ce făceam eu la primul sau la al doilea copil, târziu în noapte sau dimineața foarte devreme. Dar până atunci o să scriu despre ele. Despre cele care alăptează încă, la ora la care eu scriu, despre cele care uită că au alăptat noaptea, cele care dormeau și alăptau duse, cele care fac ture între camere sau între paturi, despre cele care dorm mai mult pe spate și visează în timp ce alăptează sau cele care nu visează, pentru că vizionează un serial, citesc un blog sau scriu pe un grup de alte mame, în timp ce hrănesc un pui de om.

Despre cum e să-ți alăptezi copiii și să iubești alăptarea, dar nu chiar în fiecare zi

A. are 33 de ani și un ten și un corp de 23. Când îți răspunde la întrebări, te privește mai întâi în ochi, cu ochii ei de căprioară, acoperiți sau nu de ochelari, după care privirea îi fuge ba la un copil, ba la celălalt copil al ei. Are trei, dintre care doi născuți de ea. Le vorbește calm, cu pauze, cu dragoste. E feminină, e grațioasă, urcă scările de la parter spre etaj ca și când și-ar da de pe frunte o șuviță din părul ei nemaivăzut de creț. Cu părul ei cu tot, cu veselia și puterea ei, a alăptat doi copii, două fete, la cerere, ziua și mai ales noaptea. Alăptarea pe timpul nopții a creat „un mic monstru în mine, pe care nu îl cunosc, încă nu știu de unde a venit, ce l-a declanșat concret. Pe de o parte, dorința de a alăpta a fost mare și, sper eu, sinceră. Pe de alta, au fost provocări, conflicte interne, care au ieșit în exterior sub forma unui monstru supărat pe copii că nu dorm noaptea.”

Când vorbește despre un lucru important, ceva personal, dar cu care nu a făcut încă pace, începând cu mâncarea copiilor, până la orele de lucru sau în acest context, alăptarea, se încruntă la fiecare început de frază, ca apoi, după ce ți se destăinuie, să se relaxeze și să simtă că actul împărtășirii e chiar un moment eliberator. Știți și voi, ascultarea e magică. Sau în termeni de pshihologie americană, listening partnership.

Fata aceasta și-a alăptat copilele mai mult decât recomandă medicii, iar pe a doua, mai mult decât recomandă OMS-ul (în paralel cu hrana solidă). A făcut cum a simțit. Pe prima „am alăptat-o până aproape de un an. Atât mi-am propus să o alăptez. Și atât am alăptat, pentru că la un moment dat nu mai era plăcere”.

I-a fost greu și la început, nu doar la final. „Era greu pentru că durea. De trezit noaptea, copilul se trezea și doar la sân adormea. Uneori nici nu respiram când ieșeam din cameră, după ce adormea. Și îmi doream să pot zbura, să nu mai scârțâie parchetul. Mai știu că îmi doream să pot merge la duș liniștită, să fac duș fără să mă grăbesc, e momentul meu de relaxare maximă, să știu că nu se trezește urlând, din senin”. Înțeleg ce spune, mai ales când o zice ca și cum aș fi zis-o eu, pentru că și primul nostru copil se trezea, uneori, urlând din senin.

„Nu mă culcam odată cu ea, pentru că voiam puțin timp pentru mine și F. Chiar dacă timpul ăla însemna să stăm pe calculator/telefon, fiecare cu treaba lui. Să fim măcar în aceeași încăpere. Cu urechile ciulite. Sau pentru că voiam să mă uit la un serial pe care îl urmăream cu interes. Sau să văd un film cu F (evident, îl începeam într-o seară și îl terminam în două-trei), chiar dacă uneori la 12 noaptea.”

Nu o cunosc pe A. din perioada despre care povestește. O știu de-abia de trei ani. Mi-ar fi plăcut să pot să îi spun, atunci, că o înțeleg și o respect.

Mai în glumă, mai în serios, lipsa somnului poate crea monștri

„De pe la 3 luni, a început să doarmă mai bine noaptea. Iar eu am continuat cu ritualul meu: o culcam, ieșeam ninja din cameră, mai stăteam până pe la miezul nopții (duș, F., calculator, strâns prin bucătărie, film). Apoi mergeam la ea în cameră. Se trezea de câteva ori pe noapte și mă trezeam și eu, de tot. Să aprind veioza, să o schimb de pampers, să o dau cu cremă, să o alăptez, să o pun încet în pătuțul ei, că nu cumva să se trezească. Puneam capul la loc, ca să o iau de la capăt încă o data sau de două ori. După 6 luni au început, iar, treziri dese. Și am început și eu să obosesc. Cu siguranță pentru că aveam alte așteptări. Mi-amintesc că atunci s-a născut primul meu monstru. Erau nopți în care o alăptam furioasă că nu înțelegeam de ce se trezește așa des. În alte nopți îl chemam pe F., pentru că de furioasă ce eram, nu mai puteam sta lângă ea. Pe la 8 luni, am început să îi dau biberon cu lapte praf. Habar nu avea ce să facă cu el. Încet, încet, a început să sugă la el. De 10 luni era și F. de serviciu, noaptea. Acceptase biberonul. Înainte să împlinească 1 an, am renunțat de tot la tzitzi*. În tot timpul acesta îi vorbeam despre ce se întâmplă. La 1 an și 2 luni dormea toată noaptea”.

A. vorbește mult cu fetele. Pe cât de mult se joacă, pe atât de mult le explică tot ce simte. Le spune când simte că nu mai poate să stea cu ele, când nu mai poate să le dea lapte, când nu mai poate să le lase în vizită. Acesta pare să fie un model de fete unite, chiar dacă una are peste 30 și celelalte până în 6 ani.

Să dormi sau să nu dormi cu copilul în cameră nu e o dilemă. E o alegere personală și adaptată la nevoi.

Când vorbește despre ele, își aduce aminte fiecare detaliu, am vazut cum a făcut baby shower la prima fată, cum i-a scris „Divină ești” pe o foaie colorată, cu rol de scrisoare, cum a început să doarmă din nou cu ea, de la doi ani, de când nopțile erau iar agitate, „uneori și cu 4 treziri. Când a apărut al doilea copil în gândul nostru, am început să dorm din nou cu ea. Mă cam oboseau drumurile până în camera ei, atât de des. Și a început să doarmă mai bine. Acum are 5 ani și sincer, e foarte mătura când e vorba de somn. Nu prea trag de ea. Ba uneori trage ea de mine.”

A. se adaptează nevoilor copiilor ei, dar și ale ei. Încearcă, o ia de la capăt, face ce simte, vorbește clar și sincer. Îmi spune despre fata ei deja mare: „Și apropo, o iubesc rău”. Rău o iubește și pe cea mică. Pe ea a alăptat-o mai mult, mai mult decât dublu față de cea mare. Și nu din mai multă iubire, pentru că eu știu (și din experiența mea și din a altora) că nu ai cum să iubești un copil mai mult decât altul, ci diferit.

Așa a fost și somnul fetelor ei. Diferit. Al doilea copil „se trezea decent, de 2-3 ori pe noapte. Am încercat să o țin în pătuțul ei, lipit de al meu, dar recunosc că, după scurt timp, am zis că e mult mai ușor să stea cu mine în pat. Nu mai voiam să fac ture. Și am avut dreptate. Când se trezea, nici nu simțeam. Dormitam”.

Cea mai prietenoasă și mai obosită tzitzi

Dacă la primul copil a fost și greu și frumos, la al doilea a fost și mai frumos, de asta poate a durat și mai mult, dar și mai obositor. „La ea nu am aprins nicio veioză, nu am schimbat niciun scutec, nu am folosit nicio cremă. A devenit obositor însă, când a inceput sa se trezeasca de 10 ori pe noapte, pentru tzitzi a ei. Până i-am zis că tzitzi noaptea face nani. De atunci s-a trezit mai rar. Voiam apoi să mă opresc, dar ea era un copil extrem de hotărât și căpos. M-a convins mai mult decât am convins-o eu”. Așa că alăptarea și mângâiatul pe sub cerceaf, după miezul nopții, au continuat încă o lună, două, până după Crăciun, când avea 2 ani și 5 luni. In paralel, și serialele au continuat să facă parte din program. „Serialele sunt (și au fost) ceva doar pentru mine, recunosc. După ce adorm copiii. Deși gândul îmi fugea doar la somn, rar la dans. Și știi la mai ce? La patul meu și al lui F. Vreau o noapte de somn neîntrerupt în patul nostru! Bine, hai că am avut două într-un weekend, de ce să mint”.

A. este prima persoană pe care am văzut-o să își lase bebelușul de câteva luni să meargă de-a bușilea sau să se odihnească pe o geacă de fâș, pe holurile grădiniței, printre picioare de copii și adulți. E spontană și își asumă alegerile. E veselă și veselia ei se vede și în gesturi și în priviri și în joc. Se joacă mult, se pictează pe față, se tăvălește prin iarbă și zăpadă, prin apă și nisip, merge desculță, oriunde cu fetele, cu părul lor creț în vânt și cu ochii lor căprui. Cred că e cea mai bună mamă pentru copiii ei.

„Alăptarea a fost o experiență care m-a crescut mult”

O femeie care a crescut alăptând a împușcat deja doi iepuri deodată: a hrănit un copil fizic și emoțional și a crescut și în ochii ei și în al altora.

După miezul nopții este o idee mai veche, dar de fapt nouă, pentru că de-abia azi scriu despre ea. În seria Alăptarea sper să ajung să scriu despre cât mai multe mame care au avut această experiență, oricum ar fi fost ea.

O fotografie cu perna mea de alăptat și cu fata mare la 10 luni, încă alăptată

*Tzitzi înseamnă, desigur, sân sau țâță în lumea largă sau a femeilor care nu sunt mame (sau care pur și simplu nu folosesc termenul) și va fi folosit destul de des în seria asta (eu le-am folosit pe toate trei). Dar va fi aproape mereu tzitzi în lumea multor mame (care vor să denumească momentul în fața copiilor și ulterior în fața altor mame), fără să pară neapărat ciudat, deși vă cred când spuneți că poate fi. Și înseamnă piept în lumea bunicilor sau chiar a străbunicilor.