Madrid din 7 în 7 ani

Ies din apartamentul cu 6 camere înalte, dintre care doar două cu balcon (ambele balcoane au draperii roșii), locuit de 8 oameni, născuți în colțuri diferite ale lumii. Patru francezi (în trei camere diferite), un spaniol, o braziliancă. Eu cu Radu suntem singurii români care au stat aici de când Yosune, proprietara, l-a scos la închiriat. E un apartament mare, cu un hol lung și o bucătărie mică, la primul etaj al unui bloc vechi și frumos, aproape central. E înconjurat de aproape toate magazinele care fac parte din grupul Inditex, dar și de altele, e și unul dintre mall-urile (sau poate e galerie de fapt) El Corte Ingles în zonă, sunt supermarket-uri la care am învățat când trebuie să merg și să găsesc deschis, e sala de flamenco unde am dansat o lună și jumătate, e o gelaterie unde eu mănânc înghețată de toate felurile și Radu doar de morcov, Giangrossi se numește (dar care acum nu mai există) și mai multe magazine de ochelari, de unde, la un moment dat, mi-am luat o pereche, Prada, urâtă (dar atunci nu știam asta), pe care i-am purtat doar cât am stat în Madrid. Cobor rapid scările, ușa se închide singură în spatele meu. Sunt din nou în întârziere, dar nu atât de mare, încât să nu merg pe jos spre facultate. Sunt între două stații de metrou, mai aproape de Arguelles, dar cum ies din bloc, în Calle Princesa, asta e strada mea, fac dreapta și o iau pe trotuar, trec de restaurantul Canas y Tapas, apoi de câteva stații de autobuz, se vede Arcul Victoria construit de Franco, dar și Faro de Moncloa, mult mai înalt, e un observator de 90 de m, care acum se poate vizita (3 euro), dar în 2004 era închis, lângă el, undeva, e Museo de América și tot prin apropiere e Cuartel General del Ejército del Aire și un fel de Primărie unde merg uneori să actualizez niște acte. Aici traversez pe partea stângă, unde deja ajung la stația de metrou Moncloa, stație foarte aglomerată, îi zice de fapt Intercambiador de Moncloa, căci comunică cu multe alte linii, care duc în zone în care nu am ajuns încă până în ziua de azi. Foarte aproape este și Palatul Moncloa, reședința președintelui Guvernului Spaniol. De-aici drumul e drept până la facultate. E verde peste tot în jur, e și Parcul Oeste, sunt hectare de iarbă, unde spaniolii stau întinși la soare, direct pe pământ sau pe eșarfele lor colorate, uneori beau sau fumează, deși n-au voie să mai bea alcool în public. Pe dreapta sunt alte facultăți, eu rămân pe partea stângă, sunt deja în Ciudad Universitaria. Complutense e o facultate mare, gri, de afară arată ca un teren de fotbal de unde ai crede că se văd tribunele, nu e frumoasă, dar nici urâtă, în interior sunt scaune colorate și o Cafeteria mare, unde fetele beau bere la micul dejun. La subsol e un spațiu mic unde sunt așezate, la rând, vreo trei fotocopiatoare, care uneori se blochează și mesajul „paper jam” dispare doar atunci când cineva se pricepe să le dea de cap. Tot pe-acolo sunt niște culoare, care te duc fie la camera obscură, unde poți să îți developezi singur fotografiile, fie la sala video, unde poți să vezi filme vechi precum El halcón maltés (The Maltese Falcon), dublat, desigur, în limba locuitorilor acestei țări. La etaj sunt sălile de clasă care adună mulți studenți spanioli, dar și străini, cu bursă, așa ca mine. Undeva între ele e și biblioteca în care am petrecut zeci de ore și de voie și de nevoie. În curând mă văd cu Inez, portugheza care mă salută mereu veselă și-mi spune Chica la fiecare început de propoziție, cu Carolina, născută și crescută în Madrid, cu Natalia, Jessica, Ainara și nu în ultimul rând cu Simona, care vine tot din București, doar că ea e la Master și eu în anul IV. Esta de maravilla aqui, podria quedarme toda mi vida. Nu, nu la facultate, ci în Madrid. Dar nu rămân decât pentru doi ani, nu mă întrebați de ce.

Am ajuns în Madrid pentru prima dată în anul 2004, singură, dar cu bursă Erasmus. Era cald, aveam câteva genți, era Duminică și nu era nici un magazin sau supermarket deschis. După o lună a venit și iubitul meu, Radu, cu și mai multe genți, majoritatea pentru mine. Era și mai cald și între timp, învățasem că magazinele sunt deschise doar o Duminică pe lună, în prima Duminică a lunii.

Apoi am ajuns în Madrid în 2011, cu viitorul meu soț, Radu. În cinci luni urma să ne căsătorim, iar eu căutam, timid, rochie de mireasă. Găsisem una superbă pe net, dar fizic, ea era într-un magazin din Madrid. Am fost, cu scuza de rigoare pentru plimbare, am probat-o, mi-a plăcut, era prea scumpă. M-am întors fără rochie, dar cu sandale nude și niște verighete din platină.

Luna aceasta am ajuns din nou in Madrid, cu actualul meu soț, Radu, și cu cei doi copii care s-au născut în decursul anilor de la nuntă încoace. Am văzut un Madrid aglomerat, agitat, vesel, expansiv, cu peste 15 stații noi de metrou, cu magazine deschise în fiecare zi (pauza firească pentru siestă există în continuare) și un Carrefour deschis nonstop.

În 2004 intram foarte des în Zara și în Mango, în 2011 am intrat la Jimmy Choo și la Tiffany, în 2018 am intrat doar în două magazine cu încălțăminte pentru copii, dintre care pe unul l-am reținut și anume Camper. În fiecare an am intrat și am stat multe ore în librării, chiar și anul acesta, cu doi copii. Libraria de la Muzeul Reina Sofia, cu tot ce are ea mai frumos, apare în pozele de mai jos.

În 2004 stăteam cu chirie aproape de Ciudad Universitaria (și ulterior mai departe, când mi-am dat seama că se poate și mai ieftin), în 2011 am stat într-o zonă comercială, aproape de magazine, într-o cameră dublă a unui hotel rezervat pe Booking, iar în 2018 am stat în centru, aproape de obiective turistice și am rezervat un apartament cu două camere prin airbnb.

În fiecare an am mers enorm de mult pe jos. Kilometri. Zeci de kilometri. Ba chiar și acum cu fetele, am mers în cele două zile cu soare, aproape peste tot pe jos, mai puțin la Grădina Zoologică care era prea departe.

În fiecare an am iubit limba pe care o vorbesc spaniolii, tortilla și pimientos del Padrón (precum și multe alte preparate din gastronomia spaniolă), Gran Via, Plaza Mayor, Mercado de San Miguel, Muzeul Reina Sofia.

Ce să faci în Madrid cu copiii?

Aș zice că aproape tot ce fac adulții pot face și copiii, dacă n-aș ști cum e viața de noapte din Madrid și cât alcool sau iarbă se consumă. Înafară de aceste activități de relaxare însă, ca și în orice alt oraș probabil, poți merge cu copiii peste tot. Pentru că acolo unde sunt oameni veseli, copiii se integrează perfect.

Ce am făcut noi cu copiii în Madrid?

Am vizitat prieteni dragi, pe care nu i-am mai văzut deeeee 7 ani, desigur. Iar copiii noștri s-au cunoscut cu copiii lor și au vorbit, s-au jucat, au cântat în două limbi, respectiv română și spaniolă, fără să știe vreunul vreun cuvânt în limba celuilalt. De fapt, copiii spanioli știau să spună Mulțumesc și fetele noastre știau să spună Un, Dos, Tres până la Diez. Și cred că și Hola.

Am vizitat Grădina Zoologică (biletele sunt mai ieftine, online – 18 euro pentru un adult și 16 pentru un copil mai mare de 3 ani), unde cele mai interesante zone au fost cele cu gorile, unde am și stat destul de mult, la girafe, unde eu am stat cel mai mult, la păsările flamingo pe care le-am și hrănit din palmă și la Delfinariu unde am văzut un mic spectacol. Am vorbit despre animale, despre locul lor, dacă e acolo la Zoo sau în altă parte, despre ce mănâncă unele dintre ele, iar Radu le-a plimbat cu un cărucior colorat (11 euro), care atunci când îl împingeai mai tare își arăta adevărată față, adică de mijloc de transport rablagit și învechit, neîngrijit și mai ales zgomotos. De-asta poate nici nu erau prea mulți oameni în jurul nostru.

Am vizitat Grădina Botanică, unde după ce am citit numele câtorva copaci și plante, fetele au vrut să alerge, să fie ghizii noștri, ele să conducă, noi să le urmăm, au vrut să se ascundă și noi să le găsim, Milla a colecționat din nou pietre și bețe.
Am mers mult pe jos, și ele au mers cât au putut (într-o singură zi din patru am plimbat-o pe Milla în manduca) , mai în față, mai în spate, am mers mult cu metroul, ele erau entuziasmate, stăteau cu geană pe toții spaniolii, îi studiau, le râdeau ochii când coborau scările rulante, Milla mă întreba unde e pământul dacă noi acum suntem sub pământ. Am folosit doar o cartela de 10 călătorii, doar pentur noi doi și doar spre final, am aflat că de la 4 ani copiii trebuie să plătească și ei. Nu ne-a amendat nimeni, doar ni s-a atras atenția, deși nu îmi amintesc să fi citit acest detaliu undeva.
Ne-am plimbat în zona în care am locuit în primul an din Madrid, în Arguelles, ne-am plimbat pe Gran Via, un bulevard cu trei benzi pe un sens, dintre care o bandă s-a transformat în zonă pietonală, minunat.
Am vizitat Palatul Regal, de data această cu tot cu copiii spanioli, ceea ce a redus la scăderea atenției pentru săli și obiecte și concentrarea ei mai mult pe joacă. Dar cum joacă e și ea o formă constanța de învățare, nu am obiectat defel. Sălile Palatul Regal sunt o încântare pentru mine, chiar și la a patra vizită (am vizitat Palatul și cu Radu și cu mătua și cu soacra și, acum, cu copiii). Sunt săli imense, am încinge lejer o leapșa memorabilă, săli încărcate nu doar de istorie, dar și de picturi, de desene, tapetul este bogat, elegant, multă mătase, argint, mult rococo, mult auriu, totul este luxos, fără a fi strălucitor. Sunt și săli mai mici, dar nu mai puțin mărețe. Zoe și-a amintit a doua zi de Sala Tronului, eu am rămas în gând cu Sala de Porțelan. Dacă n-ar fi fost lapoviță, ceva mai rar la Madrid, am fi ajuns și în grădini. Am luat bilete online, ceea ce ne-a ajutat să nu mai asteptăm la coada care era destul de lungă.
Am vizitat Gara Atocha unde Milla s-a uitat minute în șir la broaștele țestoase, iar Zoe s-a ascuns printre frunzele tropicale imense. Mai multe poze cu gara luminată de razele soarelui am găsit aici. Am făcut și eu câteva, dar nu sunt atât de luminoase.

Am vizitat Muzeul Prado (pentru a patra sau a cincea oară), în ultima zi când era, din nou, lapoviță, și nu ne-am fi plimbat prin oraș în teneși. Acolo l-am descoperit pe minunatul pictor Mariano Fortuny y Marsal, în cadrul unei expoziții temporare. O serie dintre picturile lui bogate în culoare și în raze de soare, în peisaje din sudul Spaniei sau în arabi și marocani, sunt în acest clip.
Am mâncat mulți calamari, creveți, huevos rotos, angulas, pimientos del padron, nicio tortilla de data asta. Și fetele la fel, mai puțin ardei.
Am fost la flamenco, la Casa Patas, unde tind să cred că fetele n-au clipit.

Concluzii:

E o senzație frumoasă de încredere și de înțelegere reciprocă în momentul în care ești asteptat la aeroport de un prieten bun care vine să te ia din plăcere, nu din obligație. Un prieten care-ți deschide casa la orice oră, așa cum și noi i-am deschide-o lui oricând. Avem doi astfel de prieteni în Madrid și asta e o bogăție nesperată, mai ales că pe măsură ce se extind familiile lor sau pe măsură ce îi cunoaștem noi, ceilalți membri devin și ei prietenii noștri.
E o senzație frumoasă de complicitate și de dor împlinit în momentul în care te plimbi cu copiii, pe aceleași străzi sau cu același metrou cu care mergeai când erai studentă.
Copiii care nu vorbesc aceeași limbă se înțeleg, perfect, unii cu alții, prin semne, prin râs, prin atingeri. Dar asta cred că o poate observa oricine.
Flamenco în primul șir de scaune e praf magic pentru copii. Cam zgomotos, așa am primit locurile, dar cum altfel, spectaculos. Mai mergem.
Madrid este la fel de surprinzător, chiar și cu un supermarket non-stop sau cu oameni care nu acceptă, nici măcar acolo încă, iubirea între persoane de același gen. O să îl iubesc mereu, deși are un competitor foarte puternic. Despre Barcelona e vorba, desigur.
O să existe mereu înghețată bună în Madrid, chiar dacă nu e cea pe care o știam eu. Mistura, de exemplu, este o alternativă foarte foarte bună. O găsești într-un local micuț, aproape de Plaza Mayor. Am mai căutat, de altfel, alte locuri de unde puteam lua înghețată, dar nu am apucat să le și testăm. Ele sunt: Lolo și La Romana.