„Eu vreau să fiu o căprioară”

Se făcea că era o dimineață liniștită, adică eu eram singură, nu se auzea picior de copil mare lovind parchetul sau voce de copil mic forțând timpanele, mâncasem merele, ba chiar și banană neterminată de copilul mic, afară ningea dezorganizat și eu încă eram în pat. Adică mă băgasem special în pat, după ce am mai strâns după copii. Și mă gândeam ce o să fac eu azi, cum o să fac o prezentare pentru un site și o să răspund la mailuri și o să merg la poștă să văd ce colet mi-a venit și cum o să fac coquelet-ul la slow cooker și ciupercile la cuptor. Și stăteam cu gândurile mele (deși de obicei le notez în caiet), până când ele au fost întrerupte de o amintire. Amintirea era că fetele mă rugaseră ceva la cina din ziua precedentă:

„Eu vreau să fiu o căprioară la carnaval”, mi-a zis Zoe.”Eu vreau să fiu o văcuță” a completat copilul mic. Chiar așa?! Și eu care speram la dalmațieni, din moment ce mă pun să le citesc, seară de seară, 101 Dalmațieni. Nu că ar fi fost neapărat mai simplu. Se făcea că joi, adică azi, era zi de carnaval. Carnaval era și vineri, dar la unul dintre ele copiii se costumau în animale, la celălalt în prinți, prințese, cavaleri.

Și atunci m-am ridicat din pat și înainte să intru pe net să caut inspirație (de exemplu aici sau aici sau aici sau aici saaaau aici), am căutat în dulapul lor de haine. Niște bluze albe, nimic maro, nimic cu pete negre, poate doar pete de mâncare. M-am uitat cât fetru am, și aveam destul, roz, negru, maro, alb. Dar nu era destul pentru două costume potrivite pentru vârsta lor. M-am uitat pe niște site-uri, în special pe Pinterest, am salvat niște idei, am notat materialele și accesoriile, aș putea să spun că mi-am făcut un plan.

Se făcea că am ieșit din casă, pe vânt, am ajuns la mercerie, am cumpărat tripluvoal, bumbac și catifea (după ce am încercat totuși să aflu dacă pot face costumele la croitoria din cadrul merceriei) și m-am întors să pun planul în acțiune. Iar de aici încolo, visul s-a transformat într-un mic coșmar pentru că orice încercam, nu prea îmi ieșea. Ba mă înțepam, ba pierdeam foarfeca, ba tăiam greșit, ceea ce a dus la o regândire a planului și o întârziere în durata confecționării. După vreo patru ore, dintr-o rochie de căprioară a ieșit o fustă, relativ strâmbă. La fustă aveam nevoie și de o bluză, noroc că fetele au mai multe bluze albe, simple, așa că am cusut ceva pe bluza albă și unul dintre costume era aproape gata.

Se făcea că fetele au venit de la grădiniță, m-au găsit în toiul creației și au fost atât de încântate și de mulțumite, încât visul a continuat liber, nestingherit, cu idei creative și spontane, cu mici întreruperi, cu sugestii de la ele, cu muncă în echipă, cu multe ațe și ace, multe pete negre și buline albe. La final au ieșit o bluză (necălcată) și o pereche de pantaloni pentru văcuța Eliza (spre fericirea mea, copilul mic nu a dorit să-i fac, manual, o fustă, nici nu prea mai aveam timp, pentru că avea deja o pereche de pantaloni albi, ce dacă erau cu pisicuțe, peste care am cusut, strategic, niște pete negre) și o bluză (tot necălcată) și o fustă pentru căprioara Bambi (deși toți știm că Bambi nu era femelă). Căprioarei i-am cusut și o coadă, cu inserție magică de vatelină, dar la interval de o oră, purtătoarea a renunțat la ea, pentru că „mă deranjează când stau pe canapea”.

Înafara acestui incident neprevăzut, căprioara a sărit cu grație din cameră în cameră, mai puțin la bucătărie, unde era masă pusă, iar pe văcuță am convins-o cu greu să nu doarmă în costumul ei.

Se făcea că fetele s-au culcat zâmbind cu gândul la carnaval si au dormit aproape neîntoarse. Zâmbetele și pupicii au fost cea mai bună răsplată.

Se făcea că dintotdeauna mi-am dorit, subconștient, să le cos sau să le croiesc fetelor diverse lucruri. Și cum nu mă pricep decât să aleg materiale și accesorii și să le combin cu ace de siguranță, am lăsat în seama altora să le facă costume, căciuli, mănuși. Ieri însă, în ziua dinaintea carnavalului, am cusut de mână, după o serie de măsurători rușinoase (vezi pozele) și m-am bucurat de bucuria lor. Când copila mare m-a întrebat, mândră, dacă le fac costumele, în timp ce chiar asta făceam, iar ea zâmbea cu toți mușchii feței, am fost și eu mândră. Nu chiar ca o mamă inventată, dintr-un film american, care face minunății de costume pentru copii și nici ca o mamă suedeză care probabil are croitoria în sânge, dar ca una care a creat o amintire frumoasă copiilor ei. Doamne-ajută.

IMG_2235IMG_2237IMG_2241IMG_2245IMG_2267IMG_2268IMG_2269IMG_2273IMG_2274IMG_2280IMG_2282IMG_2284IMG_2285IMG_2286IMG_2298IMG_2299.JPGimg_2309.jpg

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s