„Voiam să spun eu ce a zis Milla”

Mă pregătesc să le citesc din cartea 101 Dalmațieni. E a doua seară când recitesc din ea, după ce a fost, o vreme, uitată la bazinul de înot. Amândouă fetele vor să stea pe câte un braț, amândouă se împing cu picioarele și cu capul în mine, se uită una la cealtaltă și cu invidie și cu drag. Una e într-o pijama roșie, cu un brad de Crăciun pe ea, iar cealaltă e într-o cămașă de noapte roz, cel mai deschis roz. Amândouă sunt spălate, pieptănate, au cel mai fin păr și cea mai curată piele. Sunt superbe și în același timp obosite, pentru că nu au dormit la prânz.

Milla, o iubești pe Zoe? o întreb în timp ce mă uit la mimica feței ei.

Da, o iubesc, răspunde ea clar, și totuși, încruntată.

Zoe, tu o iubești pe Milla?

Nu, răspunde ea hotărât, așezând pernele, n-o iubesc pe Milla.

Uite-te la Milla și spune-i direct ei, că nu o iubești, îi spun eu fără nicio urmă de reproș.

Milla, nu te iubesc, îi zice Zoe, cu jumătate de gură, uitându-se chiar în ochii ei.

Eu o iubesc pe Zoe, mami, îmi zice Milla, tot încruntată, dar stăpână pe sentimentele ei. Eu tot o iubesc, repetă ea, la cei 3 ani și jumătate ai ei.

Zoe se uită la ea și deodată se întoarce, își afundă capul într-o pernă, ba chiar plânge și strigă: Voiam să spun eu asta.

Ce voiai să spui tu?

Voiam să spun eu ce a zis Milla.

Da, știu, zic eu, știu că o iubești și tu chiar și atunci când zici că nu o iubești.

Și se întoarce către mine, în aceeași poziție, cu capul rezemat pe brațul meu.

Începem, în sfârșit, să citim.

Mi se pare atât de ușor uneori când stau doar cu una dintre fete, ce simplu e doar cu un singur copil, ce rapid, câtă eficiență în anumite momente. Dar ce dragoste și ce emoții ies la iveală când sunt mai mulți. Știu că ele se iubesc și nu mă chinui să le întreb despre iubirea lor. Doar din când în când, vreau să le arăt, în cuvintele lor, adevărul din sufletul lor. Și cel mai la îndemână pentru a face acest lucru este acest al doilea copil care a venit să îl iubească pe primul, pentru că era deja acolo și pentru că a avut ce să iubească la el.

Am făcut al doilea copil, nu neapărat ca să devină partenerul de joacă al primului. Deși mi-am dorit și asta. Să se joace împreună, se se ajute, să se alerge, să se țină de mână, să fie prietene. Am făcut al doilea copil pentru că îmi plac copiii, mă înveselesc familiile numeroase, pentru că în inima mea mai exista iubire pentru încă un copil al meu (și cred că aș putea spune asta despre orice copil născut, sau nu, de mine), pentru că am putut să îl fac și am avut și cu cine. În fiecare zi mă bucur că am făcut asta.