Cartea cu șoarecii-detectivi care cântă într-o formație reggae

Rastamouse and the Crucial Plan e o carte pe care am cumpărat-o pe vremea când îi cumpăram scutece primului copil. Primului. Cred că nimeni nu a citit din ea, până la un an și jumătate sau chiar doi ai copilei. A luat-o ea la un moment dat din dulap și, deodată, m-a pus să-i citesc. Și de atunci, cum o regăsește, cam o dată la câteva luni, reluăm și reluăm povestea, dimineața, seara, la culcare, de parcă ar fi cine-știe-ce aventură. Și totuși pare că este o aventură, e amuzantă, e despre cum poți pedepsi un șoarece-hoț pe care îl prinzi furând brânză, dar nu îl pedepsești, pentru că îl poți ajuta să-și schimbe destinul. Un destin de șoarece, poftim.

Șoarecele-hoț se numește Bandulu și are o slăbiciune pentru brânză. Iubește brânza și o gătește în mii de feluri. „A crook that loves to cook”, îi zice cineva pe Amazon. Din această cauză o fură de peste tot, din toate casele, supermarket-urile, ba chiar și din orfelinate, de până la urmă nu se mai găsește nici pic de fărâmiță de brânză/cașcaval în Mouseland. Și el tot fură și nimeni nu-l prinde. Și atunci președintele țării cere ajutorul acestei echipe de șoareci, Easy Crew. Membrii echipei sunt Rastamouse, desigur, eroul, skateboarder-ul, Scratchy, domnișoara cu tutu și Zoomer, pe role. Nu uitați, toți șoareci. Se recomandă detectivi și în același timp cântă într-o formație reggae și exersează într-o curte din spatele blocului.

Ei sunt cei care născocesc acest plan crucial, un concurs de plăcinte cu brânză, la care pot participa doar cei care gătesc o super plăcintă cu brânză (dar oare cine mai are brânză, muahahahaha), premiul fiind, ghiciți, tot brânză. „Pounds of cheese”. 

E o poveste în versuri, cu o rimă semi încrucișată (nope, n-am uitat), rimează de obicei al doilea vers cu al patrulea, șoriceii își promovează naționalitatea, Rastamouse are o căciulă în culorile naționale ale Guyanei (Guyana din Caraibe, am căutat), instrumentele lor muzicale au culori asemănătoare, la fel și paginile cărții. Cuvintele, unele, împrumută și ele din accentul local, mai ales la final, când povestea se termină cu mesajul președintelui: „irie, man”, irie însemnând un fel de alright.

Se pare că există și animații cu Rastamouse sau o serie de desene difuzate în Anglia. Noi avem doar cartea, din care, măcar, înțeleg ce scrie. Și pot să și improvizez. Căci dacă m-aș uita la clip,  la care m-am uitat de fapt ca să văd despre ce e vorba, n-aș înțelege nimic.

E o carte bună, nu e crucială, deși planul din poveste e crucial pentru locuitori

• e bună pentru că cei trei șoricei formează un grup de prieteni cool, care ajută comunitatea și în același timp au o activitate artistică (plăcerea lor) pe care o practică zi de zi
• e bună pentru că președintele e deschis și sincer cu problemele pe care le are
• e bună pentru că într-adevăr planul lui Rastamouse e genial, creativ, eficient, rapid
• e bună pentru că, deși îl atrag pe hoț într-o capcană, îi permit și izbăvirea.

E o carte mai mare, cartonată, foarte potrivită și pentru două mâini de fată de 3 ani și pentru două mâini de fată de 5 ani. Ba chiar și pentru două mâini de mamă-povestitor.