Primul eveniment CreativeMornings din 2018

Svetlana Cârstean e șatenă, își poartă cam tot bretonul în partea stângă a frunții, îmi place asta la ea, are părul ușor răvășit, pasionații de modă ar numi, poate, coafura ei, casual natural boho chic, whatever, eu nu știu exact cum să îi zic, e naturală, ca și când s-ar fi trezit de dimineață, ar fi sărit din pat și ar fi venit, ocolind baia în grabă, direct la Cinema Elvira Popescu. Ceea ce probabil a și făcut. Stă în fund pe scenă, direct pe podea, nu vrea să stea nici pe scaunul așezat la masă, nici în picioare. Îi e confortabil să stea pe marginea scenei cu picioarele încrucișate, atârnând peste scenă. Așa văd eu din colțul meu. Are o voce de radio, așa cum, poate, i-ar zice pasionații de voci și de radio. Are o voce fermă, mlădioasă, studiată, caldă prin pauzele pe care le face, jucăușă în flexibilitatea ei. Vocea ei începe dinainte ca Svetlana să înceapă să vorbească, oficial, la CreativeMornings. Poemul ei îi precede discursul. Poemul Gravitație, dacă țin bine minte.

Svetlana a venit la CreativeMornings să vorbească despre anxietate. Și eu sunt, fără să o recunosc cu plăcere, o persoană anxioasă. Poate de asta am și ajuns la eveniment. Pe loc, instinctiv, sunt anxioasă. Am această abilitate de a găsi răbdarea și soluțiile care să mă ajute să îndepărtez anxietatea, dar în adâncurile mele cred că anxietatea îmi umple ambele jumătăți de pahar. Nu știu de unde vine, poate o să aflu la un moment dat.

Și Svetlana Cârstean e o persoană anxioasă. „Nu cred că am fost separată de anxietate în toată viața mea”, zice ea și povestește niște întâmplări. Admite și explică de ce crede că anxietatea e un cuvânt urban, inventat pentru că neliniștea străveche, a tuturor bunicilor și străbunicilor noștri de la țară, este un cuvânt prea modest pentru orășeni. Cred că are dreptate. O teamă și o neliniște există de când există și lumea. Teama că nu crește aluatul de cozonac, că iar bea bărbatul prea multă țuică (din aia bună, din aia rea, ba chiar și din amândouă), că nu mai vin vacile, că nu ouă găinile. Dar poate pentru că, așa cum zice ea, în prezent „suntem conectați la o mie de surse care generează anxietate”, la foarte mulți stimuli, atunci starea de neliniște e deja încordare și capătă alt nume. Pentru Svetlana, anxietatea e ca o metaforă. O metaforă a noastră și a timpului pe care îl trăim. „Nu cred că e vorba de o boală, dar e un început. E ca o febră”. Când zice asta, mă gândesc că febra este reacția firească a corpului care se luptă, înfruntă, să zicem, un virus. Este un semnal de alarmă că ceva se întâmplă în corp și atunci el, tot corpul, încearcă să rezolve. Pe această logică, anxietatea e tot un semnal, o avertizare. În cazul acesta cine găsește soluția? Creierul?

Nu am citit nimic scris de Svetlana Cârstean, deși când m-am înscris la eveniment, numele ei îmi suna familiar. Mi-am dat seama, ulterior, că citisem ceva în Dilema Veche. Cu sau fără vreun pic de introducere în textele ei, m-am întrebat de ce au invitat-o pe ea să vorbească despre anxietate. Așa cum, de altfel, și ea s-a întrebat. Povestește apoi că are o experiență lungă în întâlniri cu specialiști alături de care și-a analizat anxietatea. Aflu despre poemul mai vechi, Floarea de menghină și mă gândesc că încă de pe atunci și-a ales, premonitoriu sau nu, cuvântul din titlu, și anume menghină.

Dincolo de expertiza sau experiența care o califică să vorbească despre anxietate, am ascultat-o cu atenție și cumva cu recunoștință, pentru că reușește și îmi așază gândurile pe făgașurile conștientizării anxietății. În orice stadiu ar fi ea.

Mi-am mai notat, în grabă, la întâmplare, câteva mici definiții ale anxietății din spusele ei: un deșert, o intersecție, un soi de bâjbâială în care îți scapă sau îți pierzi identitatea și nu știi încotro să o iei. Sau și mai plastic, spune că prima ei imagine despre anxietatea este o iederă. O iederă precum un labirint, o plantă care cucerește spațiul / spațiile, care colonizează și pune stăpânire peste tot. Iar tu poți să o tai sau să o lași, în continuare, să crească. Nu mă împac cu această comparație, pentru că nu mă pot hotărî. Iedera e iubita mea de pe toate casele vechi superbe, interbelice sau nu. În același timp, e într-adevăr, acolo unde este, peste tot. Crește peste tot.

Întâlnirea CreativeMornings se încheie rapid, de obicei durează puțin până într-o oră, iar ea propune să lăsăm „teoriile anxietății”, să citim cât mai puține cărți despre acest subiect și mai multe de poezie. Sfatul ei, personal, contextual, din campul muncii ei și poate chiar și din experiență, este binevenit. Poezia, ca și un roman, de altfel, îți validează diferite sentimente, inclusiv cel despre care s-a vorbit azi la Cinema Elvira Popescu.

*În poemul ei, Gravitație, Svetlana Cârstean are aceste câteva propoziții care grăiesc tot adevărul din lume. Din lumea mea, cel puțin.

„cine nu e primit casă / nu aparține nimănui.

cine nu e strigat pe numele lui / a fost uitat.

cine nu e mîngîiat / nu există.”

Îmi plac aceste gânduri despre abilitățile sau resursele noastre afective, mi-a plăcut părul Svetlanei, i-am dat like la articolul din Dilema Veche despre festivalul din Ledbury.

Imaginile sunt luate de pe pagina de Facebook, CreativeMornings Bucharest.

Ilustrator: Evelin Bundur.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s