M-am trezit cu moartea în cap

E dimineață. Nu foarte de dimineață, e 8 și 10, dar destul de devreme pentru mine care m-am culcat târziu. Mă trezesc înaintea alarmei pe care o pun, de când am născut, doar în zilele Creative Mornings sau în zilele cu avion programat cu noaptea în cap. Restul familiei doarme, iar eu mă îmbrac și mă grăbesc să ies din casă. În graba mea slow motion, fetele se trezesc, eu îmi pun întrebarea dacă trebuia sau nu să ies mai repede din casă, pentru că de obicei dimineața, când nu e cu supărare, e cu dragoste pe față, adică pupici, îmbrățișări, joacă. Așa că fetele mă mai opresc puțin și mă mângâie pe față, pe păr, mă pupă, timpul trece, nu îmi place să întârzii, deși o fac des, însă îmbrățișările lor sunt mereu binevenite și atunci mai stau așa câteva minute. Plec, ele îmi trimit bezele, închid ușa. Ratez micul dejun de la Elvira Popesco, intru în sală, pe lângă mine trec tot felul de băieți cu barbă (printre care și Sorin pe care nu l-am mai văzut de mult timp) și fete îmbrăcate colorat, o tipă are un păr gri-albastru superb.

Azi e ziua Creative Mornings pentru mine, iar la această sesiune vorbește Vintilă Mihăilescu, un tip neaoș și înțelept, deși dacă l-ai întreba pe el, n-ar zice că are vreo înțelepciune, ci poate o experiență mare și destul de lungă de viață, de muncă și de cunoscut și de ascultat oameni.

Vintilă Mihăilescu scrie de obicei la Dilema Veche, scrie uneori și cărți și predă antropologie la SNSPA. În sala Elvira Popesco a vorbit azi despre moarte. Iar titlul pe care l-am ales face parte din gluma dânsului de început : „Era să fac un al doilea infarct* când am văzut câți oameni se trezesc cu moartea în cap”.

Vorbește despre moartea veche, actuală și viitoare. Îmi notez niște idei, dar dânsul vorbește mult, despre oltencele care fac cele mai bune pomeni, despre neamurile din care ne tragem, despre cultul strămoșilor, despre morții care nu mor de tot, despre comunicarea cu lumea de dincolo (vezi hainele mortului, încălțămintea), despre cum înainte erai întrebat „Tu al cui ești (din ce neam te tragi)”, în timp ce acum oamenii vor să știe „Tu cine ești sau ce știi să faci”. Ce și cum să mai spui în 30-40 de minute. Vorbește despre moartea ca o trecere, despre care vorbesc și alte popoare, o spune și popa la biserică, o validează și cunoștințe din satul bunicilor, așa este, e marea trecere, iar pe acest drum sunt vămi de trecut, iar mortul trebuie să le traverseze. Cuvintele sale par să se tranforme de fiecare dată în citate. Ne spune despre moroi, despre care eu nu știam, spune despre moarte că o chestiune de imaginație. Și deși sunt de acord cu aproape toate lucrurile pe care le spune, asta mi se pare cel mai corect. Și asta îmi rămâne cel mai clar de la acest eveniment. Poate și pentru că de multe ori mi-am imaginat și eu scenarii, în care eu am murit sau alții au murit și m-am gândit la reacții, la senzații, la ce se întâmplă după. M-am gândit la moarte chiar și când sărbătoream viața. Probabil toți facem asta, Mi-am scris la un moment dat și ultimele dorințe, într-o perioadă în care stăteam acasă cu fetele (altă perioadă de stat acasă, de data asta, după nașterea Millei) și visam destul de des că le pierd, că mor, că mi le fură cineva. Noaptea visam, iar ziua consumam visul prin imaginație. Dar unii nu cred asta, nu cred că e doar imaginația lor, pentru că ei știu, știu exact ce se întâmplă dincolo de viața asta, au citit în Biblie, au vorbit cu călugări, au fost puțin sau mai mult în comă, ceea ce este foarte trist. Poate că cei care sunt în comă experimentează cu adevărat niște lucruri, nu am citit despre asta și nici nu am oameni în jurul meu pe care să îi întreb, dar oare asta îți dă dreptul să spui că știi ce se întâmplă dincolo de viață? De asta nu pot decât să îmi imaginez sau să citesc.

Și cum întotdeauna îți rămân în gând lucruri și idei cu care te identifici, am mai păstrat puțin ideea plimbării mortului înainte de a fi înmormântat, sărutul mortului, obiceiuri „de speriat pentru antropologii străini”, zice domnul Vintilă. Oare de ce îi sperie? Pentru că ei nu fac așa, poate pentru că după moarte, nu mai e treaba noastră să ne ocupam de morți, poate de aici își intră în rol serviciile funerare și atât. Pentru că nu am fost la înmormântarea mamei, nu m-au lăsat și totuși de unde am fost lăsată (la fini), am văzut trecând în acea zi cortegiul funerar, concidență sau nu, și poate din acest motiv am fost prezentă la toate înmormântările bunicilor, a unchiului sau a unor părinți ai prietenilor. Nu știu. Am stat de fiecare dată lângă mort, cu mâna pe mâna lui uneori, cât mai aproape, am și plâns, fără să mă deranjeze sau să mă influențeze în vreun fel. Sau poate am vrut să rezolv ceva sau doar să fiu alături. Poate și una și alta.

Spre finalul discuției a vorbit despre mortul nemuritor, care rămâne viu cu ajutorul tehnologiei, despre înmormântările sau priveghiul online, îndeletniciri care par ciudate, doar pentru că nu ne-am obișnuit cu ele. Cred că fiecare își plânge morții cum simte și cum crede. Eu simt să scriu uneori pe Facebook sau aici pe blog, simt că vreau să îmi amintesc. Nu mereu, pentru vreau să trăiesc și aici, nu doar acolo. Și așa cum fiecare are dreptul să își arate iubirea de viață cum își dorește, cu sau fără consecințe, relația cu moartea se poate exprima și ea cât se poate de personal.

Mă bucur că am ajuns la Creative Mornings și nu doar pentru că a vorbit Vintilă Mihăilescu sau pentru că a vorbit despre moarte. Fiecare vineri din asta e o gură de oameni și idei noi pentru mine, deși, fizic, ajung rar. Mai des pe lista de așteptare.