Există niște fete care mă obligă să citesc

Mă torturează cu mesaje, cu notificări, cu poll-uri, cu recomandări. Și eu sunt una, iar ele sunt multe. Și recomandările lor sunt multe, timpul lor mai bogat, iar eu am doar 24 de ore. Și prin toate aceste mesaje mă obligă pur și simplu să pun mâna, punctual, pe o carte. Nu, nu cea pe care o citeam deja și pe care mai am puțin și o termin sau cea pe care o citesc de două luni și nu o mai termin sau cea pe care vreau să o cumpăr chiar mâine de la Târgul Gaudeamus. O carte anume, un scriitor anume care cere o dezbatere colectivă, într-o zi anume. Și mă provoacă sa spun ce gândesc despre ea, despre poveste, personaje, ce am simțit când am citit-o, cum mi s-a părut, ce rămâne de făcut. Tortură în lumea mea literară, uneori mai mică, alteori mai mare. Și ce tortură minunată.

De data aceasta au ales cartea Fiica ascunsă, scrisă de Elena Ferrante, această scriitoare cu nume-pseudonim și care de ceva timp, mai mult de fapt, a furat mințile și inimile multor femei (ba chiar și ale regizorilor, căci am citit că vor să facă un serial inspirat de una dintre cărțile ei), și înainte și după să citească o carte sau pe toate patru din tetralogia scriitoarei. Eu am citit-o pe prima, Prietena mea genială, în vacanța de vară a anului trecut, pe terasa unei căsuțe superbe din Santorini, după ce o culcam pe Milla, pe vremea aceea era totul mult mai simplu la somn. Am citit-o rapid, mi-a plăcut foarte mult, voiam să trec la următoarea, dar când ești înapoi acasă și nu în vacanță, se schimbă niște coordonate ale cititului și ale timpului și de teamă, cred, că această a două carte mă va ține lipită de ea, am pus-o în bibliotecă și mă așteaptă și acum să o încep și să nu o mai las din mână, nici pe WC, nici pe balcon, nici la Poștă. Până s-o încep pe ea, am luat-o pe Fiica ascunsă, de la editura Pandora și i-am devorat cele 130 și ceva de pagini. Din trei motive: pentru că 130 și ceva de pagini se citesc rapid, pentru că voiam neapărat să aflu dacă și când și cum îi returnează păpușa fetiței proprietare și nu în ultimul rând, pentru că am fost obligată de fetele de care vă povesteam.

Iar aceste obligații de a citi cărți și de a le comenta împreună cu ele sunt unele dintre cele mai fericite și mai sănătoase îndatoriri pe care le am. Fapt pentru care am citit, cu drag, Fiica ascunsă, în doar câteva ore. Pe alocuri m-a enervat, m-a întristat, m-a emoționat.

Ce mi-a plăcut și ce nu?

Îmi place stilul Elenei Ferrante pe care îl pune ca un timbru și acestei cărți care poate fi foarte ușor catalogată drept o vedere de la mare (marea e în Italia, iar plaja e o fâșie frumoasă de nisip după o pădure de pini). Iar stilul e și descriptiv și metaforic, ironic, auto analitic, umoristic, brut* sau brutal. Face parte din febra creată în jurul ei. Sau ajută chiar la febra asta. Elena scoate la iveală multe lucruri despre ea, prin personajul ei Leda (o profesoară de literatură engleză), căci așa consider cartea asta, o bucată de autobiografie, despre copiii ei, soțul ei, studiile ei, le aruncă pe toate pe o tavă în fața mea și uneori îmi pare foarte sinceră și autentică și o apreciez pentru puterea de a descrie cele mai banale mișcări sau cele mai simple emoții într-un mod la care pot să mă raportez (pot și eu să simt nisipul pe picioare, să intru cu ea în mare, să dansez cu ea, să fug de acasă, să mă enervez, să mă cenzurez). În același timp mi se pare că e într-o permanentă defensivă și pe măsură ce descrie faptele, se justifică foarte mult și parcă îmi cere iertarea, bunăvoință, înțelegerea. Norocul ei că pot face asta și nu doar datorită cursurilor sau atelierelor la care am participat. Și sunt acolo cu ea și îi dau și nu îi dau dreptate.

Scrie sacadat, mi-ar fi plăcut să continue anumite pasaje, să nu le scuipe atât de rapid, dar poate tocmai asta o face fermecătoare, că poate să te plimbe de la un personaj la altul și de la o stare la alta, de zici că tocmai ai coborat dintr-un rollercoaster, ești un amalgam de senzații și nu știi ce cuvânt să folosești ca să descrii experiența.

Scrie mult despre sarcină, maternitate, copii, paragrafele în care descrie joaca Ninei cu fata ei (tot Elena) sunt calde, frumoase, încărcate cu iubire și poate dor de momentele ei vesele cu fiicele ei, dintre care, de altfel, descrie unul, iarna, când se dădeau cu sania. Tot despre copii are niște comentarii pertiente, filosofice pe alocuri, în publicitate le-am numi insightful.

„Se ştie cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloşindu-te, alteori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca şi cum ar crede că ai crescut prost şi trebuie să te înveţe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculţi, cărţile pe care trebuie să le citeşti, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le foloseşti şi acelea pe care nu trebuie, pentru că deja sunt vechi, nu le mai foloseşte nimeni”.

Îi vine ușor să contureze niște tipologii, să descrie oamenii din jurul ei ca și când ar fi în jurul meu, să descrie niște situații ca și când de ele ar depinde întreaga lume. Sau cel puțin universul personajelor ei. Pare că poate să facă oricând din rahat bici. Poate pentru că se caută pe ea atunci când scrie și toate lucrurile la care se raportează sunt mai ușor de însușit și de transmis. Zic și eu.

În seara aceasta, la Acuarela, fiecare fată și-a adus o păpușă la întâlnire. În cinstea păpușii pe care Leda sau Elena Ferrante o ascunde. Păpușa pe care am adus-o eu vine de demult, din copilăria mea, când țin minte că mă jucam cu ea, deși arată dubios, e mare, acum și prăfuită, pentru că am ținut-o într-un colț de șifonier. Și nu aș fi ținut-o nici acolo, dacă nu mi-ar fi adus-o mătușa mea de la țară. Ceea ce, probabil, înseamnă că nu prea mi-a plăcut, spre deosebire de Leda din cartea Elenei, care a îndrăgit și umanizat, în scopuri personale, terapeutice, nici nu știu, păpușa găsită pe plajă.

* De fapt Elena Ferrante a și spus la un moment dat: „Cred că un cititor adevărat nu caută chipul fragil al autorului în carne şi oase, ci mai degrabă fizionomia brută pe care o conține fiecare cuvânt.”