„This is how we do it” nu e o carte doar pentru copii

Orice carte din cele pentru copii nu e niciodată doar pentru copii. E și pentru părinți și pentru copiii lor interiori și pentru mătuși și pentru bunici, ba chiar și pentru vizitatori sau vecini. Ca de altfel și invers. Orice carte pentru adulți poate deveni o carte pentru copii, mai ales când ei vor să știe tot, iar ție îți e drag să împărtășești din cartea ta „din seara asta”.

Avem zeci de cărți din care le citim copiilor, în vreo cinci locuri din casă: dulapul lor, alte două etajere din dormitorul lor, două în sufragerie, biblioteca, marginea patului nostru, dulapul de sub televizor. Am vrut inițial să fac un colț dedicat pentru cărți, aproape de o canapea sau de o saltea. Apoi mi-am dat seama de volumul lor crescător și poate tocmai de aceea am găsit această scuză pe care tind să o folosesc, involuntar sau poate nu (muahahahaha) ca argument: că e bine să fim înconjurați de cărți, din orice sursă. Că cititul se poate întâmpla oriunde, poți oricând să iei o carte și să o răsfoiești. Și funcționează. Fetele asta fac, înainte să vin eu să le citesc sau când fac o pauză între alte jocuri sau primul lucru de dimineață sau primul lucru după ce revenim dintr-o călătorie, iau câte o carte și se așază în fund acolo unde apucă.

Mi-a plăcut întotdeauna să le aleg cărți copiilor, ai mei sau altora, să le citesc fetelor, să le las să răsfoiască, de când aveau 7-8-9 luni, nici nu mai știu de când au început să dea ele paginile unei cărți, mai bine sau mai prost legată. La sectorul “cărți pentru copii” o să mă opresc prima dată, de fiecare dată, online sau offline, la cărțile de la Editura Cartea Copiilor, Curtea Veche, Arthur, Vellant, Gamma, Univers, Usborne si la orice altă carte bună, de la orice editură, pe care o descopăr pe Book Depository sau oriunde.

Sunt cărți de toate felurile, de toate genurile, noi am trecut prin multe, prin basme de-ale noastre sau alte altora, prin Prâslea, Ileana Cosânzeana, Tinerețe fără bătrânețe, prin povești Disney, prin poveștile fraților Grimm, prin cărțile cu Miffi, cu Pippi Șosetica, cu Ema, cu Nils, cu iubitul nostru Max, cu Greta, cu Alice, cu Clopoțica, cu Arpagic, cu Copiii Pădurii, cu Fred, cu Clifford, cu Micul Prinț, cu peștișorul Tiddler, cu pisica Tabby McTat, cu cățelul Spot, prin multe și frumoase. Acum însă, mă gândesc la cele superbe dintre cele mai grozave, unele deja enumerate mai sus, dacă-mi suportați gradele de comparație și de plăcere. Cărțile frumoase, sincere, ilutrate atent și cu grijă, despre copii și adulți, despre oameni în general, despre umanitate, prietenie, compasiune, înțelegere. Cărțile scrise simplu, în cuvinte mai multe sau mai puține, firești, cărțile care chiar și atunci când sunt sofisticate, folosind vreun sistem de simboluri, ele sunt toate despre ceea ce a fost și poate fi în continuare adevărat și pur în sufletul nostru: iubirea, prietenia, bunătatea, libertatea, curiozitatea.

Citesc aproape fiecare carte pe care o cumpăr pentru ele, înainte să o deschidă ele. Din curiozitate, din impulsul de a vedea cum sunt folosite anumite cuvinte, uneori cu intenția, greșită sau nu, de a le schimba, din plăcerea de a descoperi prima și din obiceiul de a le spune numele unui personaj sau al unui loc despre care urmează să descoperim mai multe informații. Aș zice că fac un fel de teasing, dar e de fapt și oleacă de revealing. Și cred că le citesc înaintea lor, pentru vreau să mă ducă întâi pe mine povestea. Să am momentul meu cu orice poveste simplă, mai scurtă sau lungă, de fiecare dată generoasă în emoții.

„This is how we do it” este o carte superbă, apărută la editura Chronicle Books, gândită și ilustrată de Matt Lamothe, pe care am comandat-o undeva în vară de la Cufărul Copilăriei și am primit-o luna trecută. E foarte frumos desenată, e bine scrisă și legată. Insist cu legatul, căci știți cum e cu copiii și cărțile, căci și ele, călătoresc la pachet, oriunde merg stăpânii lor, chiar și la WC, lângă cadă, la bunici, ce să mai, oriunde. Sunt impresionată, deci, când observ aceste detalii. Le-am citit cartea fetelor în prima săptămână, în fiecare zi. Acum stă aici pe biroul meu pentru că vreau să scriu despre ea, dar știu că o să reluăm lectura. Pentru că e despre copii ca ele și în același timp copii diferiți, din toată lumea aceasta mare a noastră. E despre o zi din viața a șapte copii din țări și continente diferite: Daphine din Uganda, Romeo din Italia, Ananya din India, Oleg din Rusia, Kian din Iran, Ribaldo din Peru și Kei din Japonia.

Când deschizi cartea, vezi o hartă cu locurile în care trăiesc acești copii, apoi vezi fotografiile lor (există și un spațiu unde copiii tăi pot pune poza lor), apoi casele lor (casă cu etaj sau fără, apartament într-un bloc, de două sau mai multe etaje, apartament într-o vilă și tot așa), apoi familia lor, cu fiecare membru al familiei. Aici mi-a plăcut foarte mult să citesc mesajul „Aceștia sunt oamenii cu care locuiesc” în loc de alt mesaj, pe care cred că puteau să îl scrie, dar nu au făcut-o, și anume: „Aceasta este familia mea”. Și asta mă face să cred că într-adevăr, dincolo de legătura de familie, aceștia sunt oamenii importanți cu care împart același spațiu, care îmi sunt alături, cu care dorm și  mănânc și mă joc acum. Acești sunt, fizic, oamenii de lângă mine. Mai dai o pagină și afli cu ce se îmbracă acești copii la școală, unii au uniformă, alții nu. Apoi afli ce mănâncă fiecare la mic dejun, cel din Rusia cu brânză de capră, cu pâine, suc de mere și kasha, un fel de terci cu cereale și lapte (explicațiile anumitor cuvinte locale sunt amplasate la finalul cărții) îmi sună foarte bine. Altele sunt și mai bogate, cu orez, cu supă miso, cu cod, cu banane fierte, cum e cel din Peru. Desigur că sunt niște opțiuni gastronomice bazate pe specificul local colectiv, pentru că fiecare copil, așa cum știm, dimineața poate avea alegeri mai mult sau mai puțin exigente. Afli apoi cum arată fiecare școală, cât merge fiecare copil ca să ajungă la școală, cum arată clasa, cum e îmbrăcat și ce nume are fiecare profesor, sunt ilustrate băncile, rutina clasei, activitățile pe care le fac copiii în clasă. Afli apoi cum arată alfabetul fiecăruia, prin felul în care sunt scrise numele lor, din nou vezi ce mănâncă, de data asta la prânz, cum se joacă fiecare după școală, cum ajută fiecare în casa și în gospodăria lui, ce face fiecare copil seara. Obiceiurile sunt generale și generalizate, dar asta este un lucru pe care îl putem explica foarte simplu copiilor. Că în orice moment se poate întâmpla altceva și fiecare poate alege să experimenteze alt lucru, dar cartea îi ajută să descopere jocuri noi pe care alții le au și de care ei nu au auzit încă sau activități comune pe care le fac și ei și cu care se identifică. Spre final, afli cum doarme fiecare, cum arată patul, cu cine dorm în el. Iar după toate aceste desene, ajungi la o pagină în care se vede cerul, cu stelele și luna, iar „Acesta este cerul pe care îl văd noaptea” este, din nou, un text din care realizezi, că la sfârșitul fiecărei zile, dacă ne uităm cu toții pe geam, vedem până la urmă, aproape același lucru. La finalul cărții apar și fotografii reale cu cele șapte familii, pentru că povestea se bazează pe experiența și relatările unor copii reali, din familii care au locuit în același loc pe o perioadă mai lungă de ani.

E o carte care îi ajută pe copii să se pună în locul altora, să descopere obiceiuri și ritmuri noi de viață, să își întrețină curiozitatea, să își dorească să viziteze locuri noi, să călătorească, să accepte lumea, sa accepte orice rasa, orice tara sau diferenta, si sa o faca acum de cand sunt mici, iar cand vreodata vor fi pusi intr-o situatie in care le va fi mai greu sa accepte, sa le vina, poate, instinctiv. Iar pe noi, adultii, ne ajută, din nou și din nou, să confirmăm gândul că lumea aceasta este un loc minunat. Ca în reclama Discovery.

Și de asta sunt cărțile și pentru copii și pentru adulți. Ca să ne ajute să stăm locului cucorpul și să ne ducem departe cu mintea și cu inima.

PS: În timp ce scriu despre cartea aceasta, caut pe Google numele ilustratorului și intru pe site-ul lui, Matt e din Chicago, textele de pe site sunt oneste și emoționante, apoi caut despre ideea lui de a scrie și de ilustra această carte, de a găsi copii și familii reale după care să se inspire și cum pentru acest demers a cerut ajutorul multor prieteni de-ai prietenilor prietenilor prietenilor și ajung și la un alt review al cărții, care are un titlu aproape similar. Îmi plac aceste coincidențe, tocmai pentru care, deși mă gândeam să rescriu, o să las titlul așa cum l-am gândit, căci asta nu e publicitate („s-a mai făcut”),  ci e un gând pe care acum îl împart cu Leah, autoarea articolului, și ea, din ce observ, pasionată de gătitul brioșelor. Găsesc apoi și review-uri oferite de copii, ba chiar și un video despre carte. Felicitări, tuturor.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s