Eu sunt Ana și pierd lucruri

E miercuri, am plecat cu barca din Koh Samui și ne îndreptăm spre parcul natural Ang Thong. E un drum mai lung, dar nu atât de lung cât să ne plictisim. Mai ales că sunt alături de nouă fete vesele și dragi, dintre care una, în mod deosebit, este sufletul oricărei întâlniri și petreceri. Vorbim, ne fotografiem, ajungem la parc. Parcul e de fapt o bucată de pământ plină de copaci înalți, de cocotieri, de plante și liane, de stânci și în rest, împrejmuit de apă. E un colț de rai. Aș vrea să stau la plajă, să intru în apă, dar mai bine urc și văd o lagună de sus, apoi cobor și o văd și de jos, văd pești, arici de mare, sub apa e viață și e superb. Urc din nou niște trepte care de fapt sunt niște stânci, mă țin de sfoară, mă opresc la fiecare 100 de m, mai fac o poză, e viață peste tot în jurul meu, sunt șopârle și insecte și fluturi, într-o parte se vede cum cerul se unește cu marea, de fapt cu Golful Thailandei, I take a moment sau în traducere liberă, îmi iau un moment și mă gândesc la poveștile pe care mi le cer fetele la somn, despre călătoriile noastre pe mare, pe o barcă a cărui căpitan e Hugo și cu care de fiecare dată, mergem să găsim punctul în care cerul se unește cu marea (și nu-l găsim). Aici pare că-l găsesc, de-abia aștept să le povestesc și lor. Mai urc, ajung în vârf, e frumos, cum să descrii frumosul acesta.

IMG_1258IMG_1259IMG_1263IMG_1313IMG_1406IMG_1343IMG_1377IMG_1382IMG_1384IMG_1420IMG_1445IMG_1471IMG_1450IMG_1470IMG_0595.JPGAm două ore la dispoziție din care una și jumătate a trecut, deci o iau iar în jos, începe să plouă, o ploaie deasă și măruntă, eu sunt în șlapi pe pietre, nu am umbrelă, nici pelerină, nici rucsac impermeabil, ca toți călătorii cu experiență și memorie. Am o geantă din pânză, de la Atelierul de Pânză, primită anul trecut la The Power of Storytelling. Și în interiorul ei e telefonul, e aparatul de fotografiat, e o carte, Lumea lui Momo, sunt mai multe. Și-atunci cobor rapid, mă împiedic, mă ridic, mi-e teamă și milă de telefonul meu deștept și cu multă memorie, de aparatul meu cu multe amintiri în el, de cartea împrumutată. Curg toate apele din toate direcțiile. Ajung la barul de pe nisip, mă adăpostesc și verific. Incredibil, dar adevărat, toate sunt în stare bună, mai puțin cartea. Așa mă bucur, că scot telefonul și filmez ploaia, să le arăt fetelor, să vadă și Radu cum e udat un colț de rai și cum oamenii sunt relaxați, acum și eu, se aude o muzică, lângă mine stă o chinezoaică mică, într-o geacă cu căpșuni desenate pe ea.

IMG_1497

Coboară toate fetele, ghidul ne cheamă pe barcă, luăm barca de lemn, și ea mai mică, care ne duce la barca mai mare și-acolo scot tot la uscat. Aparatul, cartea, sarongul, sticla, mai puțin telefonul. Telefonul nu mai e nici în geantă, nici în buzunar, nici pe masă, nici sub ea.

E joi, scriu pentru un site, îmi vine o idee, rescriu, caut imagini, iar modific ceva la un paragraf, merg apoi în oraș, am o programare, e frig, dar ce bine că și eu sunt îmbrăcată potrivit. Merg să iau cereale, fulgi de porumb, intru 5 minute, pe ceas, la Miniprix, nimic interesant la ghetele pentru copii, merg să iau pâine, Bună ziua, Bună ziua, fetele acestea de la Pain Plaisir sunt de fiecare dată o încântare, iau două baghete, am mâinile pline, ajung la mașină, arunc tot pe scaunul din dreapta și plec spre casă. E ora 3, multe mașini pe stradă, parcatul este, desigur, o corvoadă, găsesc însă un loc, opresc motorul, gata, stop. Strâng cumpărăturile și atunci îmi dau seama că nu am portofelul. Nu e nici pe scaun, nici sub scaun, nici în geantă, nici în sacoșă.

Dintotdeauna am pierdut câte ceva. Pe unele poate doar le-am uitat, altele mi-au fost furate, unele mi-au scăpat. Nu știu ce stă în spatele acestei neatenții. Poate stă doar neatenția, poate Universul încearcă să îmi spună, să o las naibii de grabă, și să mă concentrez mai bine, mai mult, să fiu mai organizată, să fiu mai împăcată că nu pot și nu e nevoie să le fac pe toate, să ajung peste tot, să fotografiez tot. Poate însă, dincolo de neatenție, e vreo durere, vreo neîmplinire, ceva acolo, mic, de când eram eu mică. Pentru că nu pot să știu, și pentru că în viață uneori e bine să-ți pui întrebări, dar alteori e bine să fii doar bine cu tine, o să urmez prima rută și o să încerc să fiu mai puțin grăbită, mai cu picioarele pe pământ, chiar dacă o să am în continuare și capul în nori.

Am tot pierdut cercei, ochelari, vai de mine, câți ochelari, cărți, cărți de vizită, nasturi, CD-uri, haine, bani, în general, dar și la ceva joc în Monaco (deși, acolo, pierderea banilor pare un obiectiv în sine), am pierdut o pereche de cizme maro din piele întoarsă de care eram îndrăgostită, am pierdut portofelul, desigur că altul de fiecare dată, buletinul, telefonul, era să îl pierd și pe Radu, după cum povesteam cu trei zile în urmă, dar cred că ceva m-a ajutat.

Cred că toată energia bună, toate gândurile frumoase, urările din zilele de naștere și cu orice altă ocazie, karma asta până la urmă, e ceea ce mă ajută să îmi tot găsesc lucruri atunci când le pierd.

Azi, cineva, să-i dea Dumnezeu sănătate, mi-a găsit portofelul, l-a lăsat la o farmacie, farmacista a sunat la banca care îmi emisese cardul, de la banca m-a sunat o doamnă și uite așa am revenit, fericită, la farmacie să îl ridic și să mulțumesc. Și doamnelor și Universului și tuturor celor care se gândesc cu drag la mine.

Iar miercuri, pe 4 octombrie, ghidul din Thailanda, să îi dea și lui Dumnezeu sănătate, s-a oferit să mă conducă cu barca mică, înapoi spre parcul Ang Thong. Am luat-o încet, lăsând fetele în așteptare și turiștii în uimire, cei de pe barca mare. Ne-am apropiat de țărm, ghidul a strigat, a întrebat de telefon, eu i-am zis ce cred, că probabil l-am scăpat la bar, i s-a răspuns de la bar, pe bar nu era, s-au uitat oamenii mai bine, era căzut în nisip, lângă bar, așa că am recuperat telefonul, plin de nisip, dar protejat de folie. M-am întors, tot fericită, turiștii m-au aplaudat, fetele m-au îmbrățișat, iar eu cu telefonul meu le-am filmat cum s-au unduit și au dansat pe tot felul de melodii și cu tot felul de oameni, chinezi, indieni, spanioli, pe drumul de întoarcere în Koh Samui. A fost magic. Și reîntoarcerea și regăsirea telefonului și comentariile unui thailandez adresate Mariei și povestite de ea: „Your friend…Comes back…Maybe OK”.


Vă mulțumesc, deci. Vouă tuturor. Și lui Thomas French. Știe el de ce. Poate și voi. Eu nu povestesc ca el, dar și mie îmi place să povestesc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s