Aceiași copii, aceeași mamă, reacții diferite

Situația 1 – în care nu m-am gândit să zic mai nimic

Iau copiii de la grădiniță, educatoarea îmi spune că Milla n-a dormit. Ele sunt vesele, mergem împreuna prin parc, spre balet. Zoe revine în locul unde a mai făcut balet anul acesta, iar Milla începe și ea pentru prima dată, alături de soră-sa așa cum și-a dorit, căci fără ea nu mișcă nici un fir de păr cârlionțat. În ora de balet dansează, râd, Zoe își revede colegele, Milla se chinuie încântată să țină câte un picior frumos de-al ei în sus, le văd când într-o parte a sălii, când în alta, cu pași mici și hotărâți. Plecăm, traversăm din nou parcul, una vorbește cu stâlpii, alta vorbește cu mine despre cățărări. Urcăm în mașină și după 10 minute, cel mai mic copil își dă jos bretelele de la scaunul ei. „Pune-ți bretelele, te rog, Milla.” O mai las puțin, de cele mai multe ori și le pune singură, după ce își exercită dreptul de a se împotrivi. Acum nu vrea, eu încep să-mi pierd răbdarea, of, iar o luăm de la capăt, uneori refuză bretelele categoric, dar și eu sunt categorică la capitolul siguranță. Opresc mașina, i le pun eu, mă lasă (deși alteori țipă). Mai mergem vreme de două stopuri, și le dă iar joi. „Pune-le, te rog. Dacă nu le pui tu, o să fie nevoie să ți le pun eu”, îi tot zic. „Vreau să fiți mereu în siguranță chiar și pe cel mai scurt drum.” Mai avem puțin și ajungem acasă, într-adevăr. Iar cobor pentru că ea nu le pune, i le pun încă o dată, ea e supărată, eu furioasă. „Milla, eu te iubesc și vreau să știu că ești în siguranță. Nu te pot lăsa fără bretele.” Îi mai spun câteva, dar toate sună a comenzi. Coborâm din mașină, îi spun că azi nu vreau să o urc în brațe pânâ la etajul 4. Nu vreau și gata. „Sunt supărată și nu pot să te mai țin acum în brațe.” Țipă și plânge la fiecare etaj. O țin de mână, dar nu-mi vine să o iau și în brațe. Și ea țipăăă. Nu știu ce cred vecinii, știu doar ce e în capul și în stomacul meu. Acasă, se târăște pe gresie și se sprijină cu picioarele de mobilier. În timp ce curăț un cartof (Zoe iar vrea să facă piure), îmi aduc aminte ce mi-a spus educatoarea. N-a dormit copilul, n-a dormit la prânz, e în a treia ei săptămână de grădiniță (și de obicei doarme) și e trează de la 8 fără un sfert. Am uitat, nici nu mi-am dat seama. Puteam să îi spun că mi-e greu mie cu ea obosită, dar i-am spus că sunt supărată. Și-atunci mă întind și eu pe gresie și încep să fac ce face ea. Zâmbește, își schimbă poziția picioarelor, vine mai aproape. Facem așa câteva minute și apoi se ridică și se urcă pe mine. Eu o pup, ea deja râde. Se mai supără de câteva ori până la ora de culcare, dar eu sunt calmă și o pup de fiecare dată. Nici nu e nevoie să zic altceva.

Situația 2 – în care am gândit și am vorbit

Iau copiii de la grădiniță, azi au dormit amândouă, le spun că mergem la apartamentul pe care urmează să îl închiriem altei persoane, să vedem ce mai e pe acolo. Fostul chiriaș de-abia plecase. De-abia ce ieșise pe ușă cu câteva ore în urmă. Descui ușa, cheia se blochează, nu pot s-o mai scot, ce mama naibii, intru. Pe jos, în hol văd papuci, două umerașe, lângă cuier monezi, becuri, foi, în sufragerie lucruri aruncate. Încep să am un deja-vu. E fix ca atunci când am coborât în boxă, lacătul era spart, eram cu Zoe și am găsit multe lucruri răsturnate. Atunci chiar intrase un hoț și plecase cu o geantă mare de voiaj. Aici e vorba doar de un apartament răvășit (și de o cheie stricată), rămas în urma unui locatar care mereu l-a îngrijit, iar nouă ne-a plătit mereu la timp. Într-o oră, urma să vină o tipă la vizionare, iar eu mă uit la dezordinea asta și nu știu cu ce să încep. Încep până la urmă, iar din cinci obiecte, patru arunc și unul păstrez. Ce vraiște e. Spăl chiuveta, cada, oglinda de la baie, bine că există Cif în dulap. Arunc, arunc, fetele mă ajută și pun umerașele la locul lor. După care ele vor să se joace, găsesc tot felul de accesorii, o minge, un înger de cristal, o umbrelă, cutii de bijuterii goale, paie, lumânări. Mă întreabă dacă le pot folosi, vin din minut în minut la baie. „Lăsați-mă, vă rog, 5 minute, să fac curat aici.” Nimeni nu mă lasă. Entuziasmul întâlnirii cu atât de multe obiecte noi este prea mare ca să poată fi stăpânit. Realizez acest lucru, Doamne-ajută, și le spun cum mă simt, calm și apăsat. „Sunt dezamăgită pentru că am venit să vizităm acest loc și l-am găsit foarte murdar. Și în loc să ne jucăm și să povestim despre cum am locuit eu aici, trebuie să spăl.” M-au lăsat instant, și-au luat merele și morcovii, și-au făcut casă din umbrelă și s-au mai jucat acolo încă două ore, timp în care a și venit o fată căreia i-a plăcut mult apartamentul și ar vrea să-l închirieze.

Jur că așa s-a întâmplat.


Acestea sunt cele câteva fotografii și vederi care au mai rămas în apartament. Doar două dintre ele sunt făcute de mine, cea cu băiatul din Piața Națiunilor Unite de acum 10 ani și cea cu La Rambla de când am fost prima dată cu Radu în Barcelona.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s