Azi am aflat multe lucruri despre Jocul Păcii Mondiale

Azi mi-am dus fetele la grădiniţă, Milla s-a despărţit, încă greu, de mine, apoi am scris nişte texte pentru un site, mi-am gătit o friptură, am mâncat-o tot cu roşiile alea bune de la Buniol şi seara am mers să aflu mai multe informaţii despre Jocul Păcii Mondiale direct de la tatăl lui, John Hunter. Domnul cu carismă și cămaşă colorată a vorbit la Hotel Sheraton, la invitaţia Şcoala Verita, despre jocul său renumit care, la început (şi cred că şi acum are acest rol) a ţinut loc de programă.

John Hunter e un profesor (şi muzician din ce am citit) de şcoală primară. Predă la clasa a IV-a la o şcoală în Virginia şi a inventat Jocul Păcii Mondiale. Deşi, iniţial, a intrat într-un program de educaţie experimental, despre studii sociale, cu elevi de clasa A IX-a dintr-o minoritate etnică. Şi acolo, neavând programă şi nici orar şi nici manuale, s-a gândit să abordeze altfel orele. Sfătuit fiind să „caute ce le place copiilor să facă, să descopere ce iubesc ei şi în jurul acestui lucru să îşi construiască programa”, John Hunter a observat că lor le plac boardgame-urile. Şi la început a pregătit o placă cu un desen, despre Africa. Apoi a introdus conceptul de gândire critică care înţeleg că pe vremea aceea era în vogă şi i-a lăsat pe copii să rezolve problemele Africii. Şi de-acolo jocul a evoluat, s-a dezvoltat, placa de joc în sine e mult mai mare, are mai multe nivele şi s-a transformat în Jocul Păcii Mondiale. E un joc care porneşte de la ideea de spaţiu gol (empty space). Un spaţiu care se umple apoi cu lucruri şi obiecte, de fiecare dată cu ajutorul copiilor şi viziunii lor. Este un joc despre toată lumea şi majoritatea problemelor pe care le întâmpinăm: foamete, sărăcie, specii ameninţate, încălzire globală, deversări chimice sau nucleare, probleme etnice şi multe alte situaţii de criză, cam 50 în total. Profesorul foloseşte clopoţelul, dă startul, alege un Prim Ministru pentru fiecare ţară, copiii de 9-10 ani (căci lor le este destinat, în principal, jocul) primesc câte un dosar secret, îşi aleg echipele, ţările, ba chiar le numesc cum vor ei, sunt patru în total, există şi o Bancă Mondială, precum şi Naţiunile Unite, fiecare ţară are trupe militare sau bunuri comerciale, unele sunt mai bogate şi altele mai sărace. Jocul poate fi câştigat, într-un timp dat, dacă participanţii îndeplinesc două sarcini: toate problemele trebuie să fie rezolvate şi fiecare ţară trebuie să aibă un nivel mai ridicat de trai faţă de cel de la începutul jocului.

COPIII ÎNVAŢĂ DESPRE PACE ÎN TIMP CE ÎNVAŢĂ CUM SĂ NU INTRE ÎN RĂZBOI

Jocul Păcii Mondiale îi ajută pe copii să înţeleagă şi să aplice conceptul de pace, să observe că există şi să vadă cum se poate aplica. Îi ajută să rezolve conflicte ţinând cont de lumea din jur, fără să intre în război sau să reducă, pe cât posibil, numărul luptelor între naţiuni. Iar dacă ei intră în război, este alegerea lor, ei pot pierde trupe, iar atunci când se întamplă asta sunt nevoiţi să scrie O Scrisoare de Condoleanţe către oamenii fictivi căzuţi în război. Iar scrisorile se pare că sunt foarte emoţionante. Ce exerciţiu minunat pentru copii care îi învaţă empatia şi consecinţele acţiunilor lor.

John Hunter îl consideră şi îl păstrează un joc netehnologizat (no tech game), nu vrea să îl transforme în vreo aplicaţie sau joc video sau să îl pună online. Vrea să fie jucat direct de copii, piesele să fie atinse, copiii să se vadă, să se consulte, să participe împreună. Iar copiii asta fac: colaborează, fac compromisuri, se împrumută, nu renunţă, capătă încredere în puterile şi ideile lor. Înţeleg că fiecare joc a fost diferit, uneori conflictele au fost mai degrabă sociale, alteori economice sau militare. Mulţi copii au rezolvat încălzirea globală într-o săptămână. Şi această gândire critică, din mai multe perspective, pe care jocul o dezvoltă în minţile copiilor a fost, probabil, cea care l-a cucerit pe Chris Farina, un regizor de film independent să facă un documentar despre joc, cu participarea profesorului şi a jucătorilor. Filmul a luat premii, a fost apreciat peste tot în lume, aşa cum este şi jocul de la care a pornit.

Jocul Păcii Mondiale se joacă şi la Şcoala Verita începând de mâine sau poimâine. Mi-ar plăcea să îi văd pe copii în mijlocul acţiunii. Cred că o să îl rezolve cu răbdare, cu creativitate, cu înţelepciune. Pentru că aşa cum zice şi John Hunter, înţelepciunea colectivă, prin negocierea care apare, este mai puternică decât ideile impuse individual. E atât de puternică încât jocul a fost prezentat, la cerere, şi în Silicon Valley, la Google, la Apple (din ce am reţinut eu) şi apoi chiar la Pentagon, unde la fel ca John Hunter care le-a insuflat copiilor această direcţie, reprezentanţii Apărării SUA voiau să ştie ce să nu facă în general în război. Profesorul povesteşte că ziua a fost magică. Au vizionat filmul despre joc de cinci ori şi apoi l-au şi jucat o rundă.

Fotografiile sunt luate de pe site-ul fundaţiei World Peace Game.

După ce a vorbit aproape două ore despre joc, John Hunter a făcut şi câteva observaţii, menţionând că toate reprezintă punctul lui de vedere, abordarea lui, legate de relaţia pe care el o are cu elevii săi. Iar pentru o astfel de relaţie bazată pe încredere şi cunoaştere, el face patru lucruri:

1. Se auto-analizează înainte să intre în clasă. E pregătit să lase deoparte toate defectele care pot interfera în procesul de predare? Odată a etichetat un copil ca fiind un golan după ce l-a văzut cu skate-ul la subraț, cu guma de mestecat în gură, cu aerul superior. Dar apoi a citit despre skateboard-uri, s-a întâlnit cu băiatul şi l-a învăţat geometrie cu ajutorul pasiunii lui. Iar băiatul, ulterior, a construit un skatepark.
2. Caută pasiunea care îi mână pe copii. Descoperirea pasiunii e ceea ce îl ajută pe John Hunter în pregătirea orelor, dar îi ajută şi pe copii în procesul de căpătare a încrederii în ei şi în alegerile lor.
3. Are încredere în înţelepciunea colectivă. Pentru că aşa cum spunea şi Robert Baratheon în primul episod din primul sezon din Game of Thrones, o singură forţă, o singură armată, unită în jurul unui lider, e mai puternică (armata Targaryen) decât cinci izolate (din Cele 7 Regate). Iar copiii de aici care lucrează cot la cot sunt cei mai puternici.
4. Îi conduce pe copii către compasiune. Fără să le predea conceptul sau să îl explice. Toate acţiunile lor din joc îi conduc pe copii către acest pas.

În plus, le oferă copiilor spaţiul şi locul în care să greşească. Îi lasă să eşueze şi să încerce din nou, să gândească până când reuşesc, timp în care învaţă, de fiecare dată altceva, mai mult, mai important.

Să mai spun că le împărtăşeşte de obicei copiilor ideea că ei sunt o şansă către măreţie, către lucruri măreţe? Că fiecare dintre ei este o oportunitate către lucruri mari, importante, mai mari decât toată lumea. E aşa cum îmi spunea Mădălina când am născut prima dată. E normal să fie greu la naştere, să fie dureros şi obositor. Merită. Cine ştie ce Gandhi sau Obama iese din noi de fiecare dată când naştem?

Am scris mult. Mi-a plăcut să fiu într-una din sălile de la Sheraton în seara asta, la invitaţia Digital Parents Talks (şi implicit Şcoala Verita) şi să îl ascult pe acest domn. Am fost entuziasmată şi fascinată de ideea jocului, de omul american, cu vechime în Virginia, dar şi în India, cu atitudine de povestitor calm, cumpănit, care face popasuri între fraze şi preia şi rolul copilului şi al profesorului, prin voci şi gesturi. Orice conferinţă la care merg mă învaţă câte ceva nou. Despre mine, despre capacităţile incredibile ale tuturor aceşti copii, despre alegeri. De exemplu, puterea de a alege cel mai bun lucru din toate lucrurile pe care le faci. Întrebat dacă jocul e destinat şi adulţilor sau dacă face şi sesiuni cu adulţi, John Hunter a spus că a încercat o dată şi i-a ajuns. Îşi doreşte să îl continue doar alături de copii, şcolari sau chiar liceeni, pentru că nu vrea să fie distras din misiunea lui şi din abilitatea asta de a ajuta copiii care pot salva lumea, chiar dacă deocamdată în joacă.

Oare Zoe şi Milla vor juca vreodată Jocul Păcii Mondiale? O să le povestesc despre el.

Alături de John Hunter au mai vorbit minunata Monica Reu, de la Asociaţia pentru Comunicare Non-Violenţă şi Brian Roch şi Richard Joannides de la Şcoala Verita. Au vorbit despre încurajarea copiilor de a gândi singuri, despre puterea noastră de a-i învăţa cum să gândească, nu ce să gândească. Au vorbit despre empatie şi ascultare conştientă, despre cât de important e să construim rezilienţa copiilor, precum şi inteligenţa lor emoţională. Şi în acelaşi timp despre importanţa sentimentului pe care îl oferim acestor copii, în locul sau dincolo de cunoştinţele reale. Despre cum îi facem să se simtă. In plus, Richard a menţionat starea de mindfulness, atât de în vogă şi la noi acum. Aud despre mindfulness, citesc, îi văd sau îi aud pe oameni cum glumesc. Sau cum se iau prea în serios. Dar am încredere că, treptat, vom ajunge cu toţii să aplicăm tot procesul, atunci când haosul va fi prea mare şi informaţia (şi) mai mare. Iar procesul e următorul:

1: fii prezent, simte emoţiile în corp, simte-le în cap, în inimă, în talpă, în stomac (spaţiul emoţiilor)

2: simte claritatea, deschiderea, respiraţia (spaţiul al respiraţiei) care rezulta din prezenţa conştientă

3: lasă creativitatea să existe, să preia controlul (spaţiul încrederii, al celor stăpâni deja pe situaţie).

Sunt multe vorbe, dar şi speranţă. S-a făcut deja ora 02:00.