Voiam să îl vizităm încă de când locuiam în Spania, acum ceva ani. După ce am luat la rând şi la picior oraşele şi satele din Andalucia, am vizitat şi revizitat Barcelona, ba chiar am trecut şi la vecini, în Portugalia, într-o excursie cu colegii de atunci din facultate, am vrut să ajungem cumva şi în nord, unde n-am apucat în cei doi ani petrecuţi în Spania. Scriu la plural, pentru că spre norocul și liniștea mea, Radu m-a însoțit în această perioadă.
Dar ce are San Sebastian, întreba el. Aşa cum întreba şi de New York cu care am insistat şi care l-a vrăjit. Păi stai să îţi zic. San Sebastian (Donostia în limba bască) are ceva şi din Spania şi din Franţa, care e la o vamă distanţă, are ocean, pe cel Atlantic, are munte, are plajă, are aceeaşi mâncare pe care o iubim, are palmieri si tamarindos, are un Acvariu numai bun pentru copii, dar şi pentru adulţi. Şi are şi un festival de film, la care nu o să ajungem probabil vreodată (poate deloc întâmplător, el începe chiar azi), dar pentru că există, are o margaretă în plus din partea mea. E un sat pescăresc care s-a transformat într-un oraș elegant și captivant.
Anul acesta am întocmit planul de atunci şi după o oprire în Cambrils unde verişoara mea a făcut nunta, am continuat drumul, în tren la dus şi cu avionul la întoarcere, pentru că biletul era Bucureşti-Barcelona şi retur. Şi după o săptămână veselă cu părinţi şi rude, am avut o săptămână mai liniştită, în patru.
Pe unde ne-am plimbat?
Am poposit pe trei plaje superbe, Zurriola, La Concha (plaja scoică) și Ondarreta, cea din urmă, în apropierea căreia ne-am şi cazat. Apartamentul unde am stat, unul din lista asta lunga de aici, a fost foarte potrivit pentru noi patru. Cu două camere cu pat dublu, cu un living luminos, cu o bucătărie utilată peste timpul şi puterile mele de folosire, cu balcon şi într-o zona superbă, stilul belle epoque, aşa cum citit şi observat.
Plaja Ondarreta are în faţă Atlanticul, de unde şi bărcile şi înotătorii, în stânga un munte, în spate case care apar în vederi, în dreapta portul. Este frumoasă, cuceritoare, curată, lată, câţiva turişti, oameni liberi, relaxaţi, în timp ce fluxul şi refluxul sunt o încântare pentru ochii adulţilor şi o joacă pentru copii, atât dimineaţa, cât şi seara. Ondaretta se continuă discret si armonios cu plaja La Concha, care, la rândul ei, se termină undeva spre Acvariu. Pentru că am stat mult pe plajă şi am mers mult pe jos, am mers agale către locuri ce ar meritat poate mai multă atenţie din partea noastră. Pe unele le-am găsit închise, pe altele nu le-am mai nimerit din cauza ploii, pentru că aşa cum zic uneori prezentatorii Meteo, „vremea a fost capricioasă”. Într-o singură oră aveam parte şi de soare şi de ploaie, ba chiar şi de tunete, noi fiind mai mereu în şlapi, în prima parte a zilei. Iar dintre locurile în care am fost, am ajuns la Aquarium, unde am stat în fund şi cu ochii la rechini o perioadă, ne-am plimbat prin tunelul lor de 360 de grade, apoi am ales Monte Igueldo unde am ajuns cu funicularul în 3 minute, un funicular de peste 100 de ani, dar care funcţionează foarte bine. Am urcat cu ploaia, ne-am întors cu soarele, însoţiti de alţi turisti cu sau fără copii, care sporovăiau în spaniolă, franceză sau italiană. Într-o zi de vară ca la carte, fetele ar fi putut să se dea în toate comediile de pe-acolo, dar acum erau închise, din cauza vremii. La baza muntelui se află şi Peine del Viento, niște sculpturi fixate în rocă, pe care noi le-am omis cu succes şi la care nu am mai apucat să ne întoarcem. Ne-am plimbat apoi prin centrul lor vechi, Parte Vieja, am vizitat o biserică, nu mai ţin minte care era, parcă Santa Maria, portul, am traversat golful La Concha, precum şi bulevardul cu vile scumpe, Paseo de Miraconcha şi pe jos şi cu autobuzul de mai multe ori. Am văzut palatul Miramar în exterior, am intrat în câteva parcuri cu tot soiul de materiale din lemn, am stat mult, aproape toată ziua afară, împărțind timpul între plajă și oraș.
Ce am mai fi vrut să vizităm?
Monte Urgull, cu tot cu Castillo de la Mota, Parcul Aiete măcar, pentru că pe oriunde mergem, nu vreau să refuzăm întâlnirea cu o grădină, un spaţiu verde sau ceva despre care se spune că e un parc, dar de fapt e o pădure imensă, foarte mare şi bine îngrijită. La Miramar Palace am fi vrut și în interior, dar era închis pe perioada verii pentru cursuri şi ateliere. Aşa că l-am admirat pe exterior, l-am fotografiat şi apoi am stat şi am privit oceanul şi din unghiul ăsta, unghi din care, cel mai probabil, l-a privit şi regina Maria Cristina care a construit palatul, cu ajutorul unui arhitect englez. Nici pe insula Santa Clara nu am ajuns (nici cu barca şi nici înot de pe plaja Ondarreta, deşi se poate), pentru că din păcate am lăsat-o pe ultima zi, când Radu de obicei e mai mult precaut decât îndrăzneţ. Biaritz ar fi fost minunat de cutreierat, ca o aroganţă dincolo de graniţă, dar poate altă dată. Și poate şi o plimbare cu barca. Poate. Poate. Poate dacă săptămâna dinainte nu ar fi fost atât de plină.
Ce-am mâncat?
Noi am mâncat de toate, copiii mai pe alese. Am mâncat unde am găsit liber şi deschis. Oricât de mult îmi place să caut recomandări de restaurante, pe bloguri, la prieteni, în reviste, uneori nu avem timp sau chef sau stare să le alegem pe sprânceană. Şi cum mâncarea spaniolă ne-a plăcut mereu şi mie şi lui Radu, am mers aici pe comoditate şi relaxare. Unde găseam ceva să ne placă, ne opream şi mâncam: calamari, paella, tortilla de cartofi, patatas bravas, pimientos de Padrón, preferații mei, navajas, angulas, din care a mâncat Milla cu o poftă surprinzătoare. Am şi gătit de câteva ori în bucătăria apartamentului, ne-am luat şi mult jamon şi queso semi-curado, fetelor le-am făcut ba carne, ba paste, ba orez cu lapte. În rest, multe fructe, morcovi şi castraveți, migdale, ce de obicei. Mi-ar fi plăcut, de exemplu, să ţin cont de ce zice Conde Nast aici, dar nici nu regret localurile peste care am dat.
Ce-au făcut copiii?
Cam ce am făcut şi noi şi multe în plus. Spre deosebire de mine, ele au dormit mai mult şi spre deosebire de Radu, au stat mai mult în apă. Au construit tunele şi castele și șanțuri în nisip, au aruncat de câteva ori pe zi cu frisbee-ul de la Decathlon, s-au legănat în caruselul din apropierea portului, au mâncat de vreo trei ori îngheţată bună, într-un loc mic şi spectaculos, Oiartzun, au mers şi ele mult pe jos (dar şi pe umeri sau manduca), au citit din cărţile luate în bagaj, s-au bronzat puţin, s-au făcut că vorbesc în spaniolă, au alergat pe multe străzi, au intrat în prea multe magazine, şi-au ales câte o amintire, le-a plăcut, am văzut. Erau fascinate amândouă de surferi, la fel ca şi mine, şi de grupurile numeroase şi experimentate de copii care veneau şi urcau hotărât pe caiac, traversând bucata de apă până la insula Santa Clara. Mie, însă, mi se păreau fascinante atunci când se opreau în mijlocul străzii, al trotuarului, al plajei, ba chiar al autobuzului, oriunde, să caşte gura şi ochii la oameni. Mă încântă să le văd cum lumea li se pare bună şi interesantă de privit, cum absorb curioase viaţa din jur. Pentru că şi eu fac la fel.
Le-aş mai fi dus pe fete şi în alte locuri, dar despre unele am citit că erau departe, nu aveam maşină, erau drumuri lungi, deşi sigur ar fi meritat.
Pe San Sebastian îl recomand pentru că e frumos, e şic, modern şi serios, cool, sofisticat, boem în acelaşi timp. Merită un drum compus din tren şi avion. Ce m-a impresionat în plus, dincolo de tot ce am scris mai sus, este senzaţia de libertate şi destindere pe feţele oamenilor, pe străzile oraşului. Mă uitam la ei şi pe cât erau de relaxaţi, pe atât de hotărâţi. Oamenii ăştia păreau să ştie ce vor şi de la viaţă şi de la fiecare vizită la supermarket. M-am şi imaginat locuind acolo, ca în fiecare alt loc pe care îl vizitez.
Şi dacă vreţi să mergeţi, v-aş trimite chiar la acest apartament. E a doua oară când ne simţim bine într-un apartament sau chiar a treia, după Creta şi Santorini, încât îl vorbesc de bine mai departe, cu încredere. Deşi la început l-aş fi ocărât puţin, pentru că am ajuns cu greu la el, şi nu din cauza drumului, cât al organizării. Check-in-ul l-am făcut târziu, întâi la agenţia care închiriază apartamentele, şi ulterior, la apartament, după ora 16:00, după ce noi ajunsesem deja pe la 11 în San Sebastian, tot pe ploaie, şi mai clar, după un plâns viguros şi sănătos al Millei în tren. Pe de altă parte, karma îşi face mereu efectul la nevoie şi aşa am putut să mâncăm bine în apropierea agenţiei şi apoi să alergăm pe plaja Zurriola, casa surferilor cu pletele în vânt şi în valuri.
Astfel că planul ne-a reuşit în proporţie de 85%, zic eu, pentru că am ajuns aici, am cutreierat oraşul, i-am luat pulsul şi i-am simţit vântul şi oceanul şi calmul, şi apa şi sarea şi mâncarea, dar am lăsat locuri neatinse pentru altă dată sau altă viaţă.
anașimaria 
Un gând despre „Aveam un plan legat de San Sebastian”