Eu, înotătoarea

Sau Ana, campioana. Așa mi-a zis Alice când m-am lăudat că am înotat într-o seară la Dinamo, peste toate așteptările mele.

Sunt câteva momente în viața mea, câteva, nu multe, în care am fost mândră de mine. Mulțumită cu tot corpul și sufletul, poate chiar asta e fericirea. Ziua când am intrat la facultate, momentele în care am luat examenul Cambridge și diploma de limbă spaniolă, ziua în care am acceptat un necunoscut în viața mea care urma să-mi devină iubit și soț sau noaptea dinaintea nașterii Millei când m-am simțit puternică și stăpână pe situație, la mine acasă. M-am simțit încrezătoare în ziua nunții când m-am descurcat cu organizarea petrecerii și mi-aș mai fi dorit să mai fac încă zece la fel.

Am stima de sine la cote maxime când fetele noastre sunt supărate și eu sunt calmă și răspund încet, îmi e ușor să mă pun în locul lor, când visează urât noaptea sau vor încă o dată, a patra oară, a cincea oară la toaletă și eu merg cu ele fără să zic nimic, după care ele mă îmbrățișează și îmi spun încă o dată „te iubesc”. Dau în petec de bucurie când găsesc un ștrumf, o biluță, o carte, o mărgeluță, orice lucru căutat de ele care la început pare ascuns în vreo margine de lume, dar de fapt e la un capăt de canapea.  Sunt mândră uneori la job, când caut în cap sau în lume o idee și ea vine așa cum mi-o doresc. Sau când primesc mulțumiri, de orice fel, pe orice cale, de ce nu.

Dar cel mai tare am simțit mândria (și bucuria) recent, când am învățat să înot și să respir sub apă, cu ochii deschiși. E altă lume, vă zic. Sau poate voi înotați de mult așa, ca profesioniștii, și știți cum e. Am făcut și eu scufundări, odată, într-o vacanță prin Turcia, fără frică, cu ochii după pești, dar, în rest, eram înotătoarea mediocră sau clasică, cu capul pe sus, uneori cu mâinile în derivă, la suprafață. Acum am intrat în altă ligă. Simt că aș putea să și locuiesc în apă. Iar când nu e aglomerat și suntem doar noi două pe culoar, eu cu Zoe, e o senzație frumoasă de apropiere. Și mai fac o tură și încă una, mai că nu-mi vine să cred. Sergiu e de mare ajutor, calm și zâmbitor așa cum e. Slavă ție Erna că ne-ai îndrumat către loc și către om. Zoe mă încurajează, eu pe ea, îmi place, mă simt în stare. M-am uitat până și la filme cu tehnici de înot, de la Phelps la ilustrații animate pentru înotători amatori.  Și mi-am propus să particip și la Swimathon anul ăsta. Doamne-ajută.

Nu mi-am închipuit că pot să merg la Dinamo de câteva ori, de 9 ori mai exact, și să capăt încredere și să stau așa mult sub apă. Merg cu Zoe, facem împreună ora cu Sergiu, el ne zice ce și cum să facem, fără să țipe sau să strige sau să îi dea bombonele la final de oră,  iar noi înotăm 4 bazine așa, 6 altfel, ea o ia într-o parte, eu în alta, ne întâlnim de obicei la mijloc, ne salutăm, e plăcut să știu că pot petrece o oră, ba chiar una jumate și cu mine și cu ea, să ne placă, să înotăm liniștite, fiecare cu gândurile ei și apoi să ne mai și jucăm 10-15 minute la final, să ne strâmbăm una la alta pe sub apă, ea să se arunce și eu o s-o aștept, ea să înoate în zig zag și eu să-i întind mâinile. Contrar așteptărilor sau altor experiențe, am avut și am parte de momente în care fetele sunt încrezătoare și fac tot soiul de activități, cu mine lângă. Am avut și zile în care prezența mea, la vreun atelier sau la orice altceva, le deruta sau chiar le intimida și atunci am preferat să stau separat. Refuzau la început, apoi își vedeau de joc. Se poate și așa, se poate oricum ne simțim noi sau copilul mai confortabil. Eu aleg des să stau lângă ele, pentru că oricând se poate întâmpla ceva, surprinzător, când ele descoperă un cuvânt, un personaj nou, o culoare, o muzică, pe care apoi o introduc în conversația sau în joaca lor și îmi place să urmăresc firul ăsta roșu al gândirii și al reacțiilor lor. Mândria e cu atât mai mare cu cât înot pentru mine și în același timp alături de ea.

De cum intră pe ușă, Zoe recunoaște mirosul, mă conduce spre un vestiar, ea îl alege, când e prea aglomerat, improvizăm și ne mai schimbăm în hol, e momentul nostru de conectare. Își caută plută, îl caută pe Sergiu, îi place, o simt și îmi spune. A avut și o clipă de disperare sau de neîncredere când a obosit la primul bazin doar cu pluta, a plâns, n-a mai vrut să facă nimic câteva minute, i-am spus doar că o să se descurce, că mai are nevoie de puțin timp. N-a zis o vorbă nici atunci și nici apoi când a ieșit din apă, s-a aruncat singură și a venit spre mine, fără colac, fără nimic, bucuroasă și stăpână ca Elsa în regatul ei de gheață. Simt că în fiecare zi adaugă o picătură de încredere.

La plecare ea plătește parcarea, eu am un fruct pregătit, e pace de fiecare dată, mai puțin când vine pipi, la ea, și e în altă parte a bazinului. Dar se rezolvă rapid și asta și apoi ne băgăm iar cu capul sub apă, în lumea bleu care parcă mă duce cu gândul la o secvență din filmul Le Grand Bleu, pe care dacă nu îl știți, vă recomand să-l vedeți. E un film profund ca marea care e prezentă cam 90% din el, e regizat de Luc Besson, e cu Jean Reno, acțiunea are loc prin Italia, muzica e joasă, gravă, înfundată pe bucăți, zglobie pe altele. Și când începe , începe așa.

Am pornit de la o clipă de mândrețe și de mândrie și am ajuns la alta. Si cumva la cuvântul „zglobie”.

Aici era o zi de sâmbătă când n-am putut să mai înotăm, pentru că era un meci de polo, dar am stat să îl vedem și bine am făcut. Iar să o ai pe Albă ca Zăpada, susținător în tribune, nu e de ici de colo.