Povestea e foarte scurtă, pe alocuri ciudată și are doar 3 personaje. E de fapt o temă de curs, la cursul de storytelling pe care îl fac de câteva săptămâni cu Iulian Tănase. Iar el ne-a zis: scrieți o povestire, în 15 minute, cu niște cuvinte alese, în funcție de preferințe și totuși aleatoriu. Și cuvintele însumau așa: trei specii de păsări, două branduri de alimente, un nume de planetă, o marcă de ruj, un moment al zilei, titlul unei cărți de ficțiune, titlul unei picturi, numele unui politician mort, două feluri de ceapă, două feluri de cartofi, trei nume de electrocasnice, o marca de armă, o conversație auzită pe stradă și câteva vorbe spuse de un copil.
Le-am adunat pe toate și a ieșit așa ceva:
„Clara era o bătrână de 70 de ani, cu părul alb și foarte mulți pistrui pe gât. A vrut întotdeauna să scape de ei. I-a frecat cu apă caldă și ceapă galbenă (sau verde) vreme de 30 de ani. Pistruii n-au dispărut, dar toate parfumurile ei își schimbau mirosul când le pulveriza pe piele. Vecinii se speriau de ea, dar copiii se apropiau mereu curioși când o vedeau cum se plimbă prin parc cu un măcăleandru pe umăr. Sau era un pițigoi?
În ziua când a împlinit 70 de ani a ieșit ca de obicei în parcul de lângă casă. Era dată cu rujul roșu Chanel și firele încurcate de păr îi ieșeau obosite pe sub pălăria din fetru. O fetiță de 4 ani și jumătate, cu un iaurt Olympus în mână, s-a apropiat de ea și a întrebat-o de ce are părul de lână.
-Pentru că mi-l usuc cu foenul de două ori pe zi, a răspuns Clara amuzată.
-Eu am mai văzut odată, la schi, un băiat cu piele neagră, cu buze groase și cu părul de lână, a adăugat fetița cu jumătate de obraz plin de iaurt.
Clara a zâmbit. Și-a adus aminte de soțul ei. Un bărbat tot cu pielea neagră cu care hrănea porumbeii din parcul Herăstrău, de pe o bancă din fața tunului din lemn. Fărâmițau jumătate de pâine, iar cealaltă jumătate o păstrau pentru cină, când mâncau smântână de la Gusturi Românești, cu cartofi albi și mov. El vorbea mereu de Kennedy, iar ea se gândea cât de puțin timp mai are să călătorească, deși nu era bolnavă. Soțul ei, Matei, a murit când Clara avea 68 de ani, cu inima împăcată, îmbrăcat într-un costum negru cu un puternic miros de ceapă. Îi era dor de el, chiar dacă nu o plimbase nici în America de Sud și nici în Apuseni. Mereu i-a reproșat chestia asta.
-Nu mă scoți și tu o dată într-o vacanță mai lungă de două zile!
-Bani ai? Timp? o întreba el că să îi închidă rapid gura, deși i-ar fi plăcut și lui o călătorie lungă cât vacanța de vară pe care o avea oricum, fiind profesor de istorie.
Și Clara era profesoară. Profesoară de desen la o școală gimnazială. Era mereu plecată la școală, la expoziții, la galerii de artă.
Fetița i-a făcut cu mână, dar Clara n-a văzut-o. S-a întors gânditoare acasă, a intrat în prima debara de pe hol, unde a deschis o ladă veche cu tot felul de obiecte stricate înăuntru: un blender de la soacră-să, o carte prăfuită primită de la un elev, „Suferințele tânărului Werther”, jumătate de aspirator vertical și alte câteva nimicuri care chiar nu îi mai foloseau la nimic. Printre toate acestea, era testamentul soțului ei. Îl citise o dată, alături de un vecin avocat, în prima ei zi singură în casa cu două biblioteci. Nu înțelesese nimic. Nu știa de ce credea că acum o să fie mai simplu. De văzut, vedea și mai prost și de priceput, ce să mai priceapă dintr-o serie de cuvinte, care pentru unii sunt o comoară, dar pentru ea erau o declarație neînțeleasă de iubire.
Bărbatul ei, fanul lui Kennedy și inamicul plimbărilor lungi, îi lăsase moștenire un tablou: Las Meninas. Un tablou la care nu o intriga autenticitatea, ci locul în care se afla. Pentru că nu era nici în casa lor, nici la bancă, în vreun seif, nici în America de Sus, nici în Apuseni. Era pe Jupiter.”
anașimaria 