E bine și nu e bine să pleci cu așteptări într-o vacanță. Cred că depinde de loc, de grup, de moment. Când mergem cu copiii, nu am așteptări. De fapt mă aștept să ne simțim bine și atât. Și mereu a fost bine cu copiii. Oricât de obositor a fost, ne-am distrat, ne-am plimbat, ne-am bucurat de plăcerea lor. Când am fost în doi însă, de cele câteva ori în care am fost de când avem copii, m-am așteptat la foarte multe. Sau poate mai mult acum, în plimbarea asta. Să dormim, să ne odihnim, să ne iubim, să bem la cină vin, să mai și citim, să vizităm și mai ales să vorbim. Nu mi-am închipuit să le fac chiar pe toate, dar câteva dintre ele tot voiam să bifăm. Și simt că în mini vacanța asta tocmai unul dintre ele nu am făcut: nu prea am vorbit. Ne-am plimbat, ne-am ținut de mână, ne-am iubit, am râs, parcă nu voiam să schimbăm subiectul, să nu rostim lucruri care ar fi putut strica seara, după amiaza, plimbarea. Până în ultima seară când am spus lucruri, cam cât să pierdem echilibrul si prietenia. Poate uneori e nevoie și de așa ceva. De tăcere, de atingere, de nespus lucruri pe care le macini doar în suflet. Poate e nevoie doar de un Berlin frumos, de o mâncare de stradă sau de restaurant de două stele Michelin, de o plimbare de mână sau de un vin rose. Sau poate eram eu într-un moment în care voiam să vorbesc și nu am știut cum și îmi eram și teamă.
De-asta poate Berlinul nu mi-a rămas în inimă ca Roma de anul trecut sau ca Parisul de acum câțiva ani sau mai știu eu care oraș în care ne-am conectat, cu tot cu certuri sau îmbrățișări. Dar dacă nu îmi stă inima toată acolo, nu înseamnă că nu mi-a rămas în cap. Am toate locurile încă proaspete și închegate, așa cum de fapt mi s-a părut și orașul. Frumos, hip, cool, coerent, calm, puternic, pe alocuri trist.
Am ajuns in cateva locuri si poate am fi ajuns si in mai multe, daca nu ne mai opream si pe banci si pe iarba si pe trepte, pe la terase si peste tot unde ni s-a parut ca merita si vrem sa ne oprim.
Din prima zi, am pornit pe cai mari, adica pe picioarele noastre si la un moment dat si cu autobuzul, spre un restaurant faimos. Pentru ca ajunsesem seara tarziu, ne sculasem tot tarziu, am iesit din hotel cat sa prindem un mijloc de transport, apoi o bucata pe jos in galop si intr-un final, hop, in Kreuzberg am ajuns, am descalecat si la masa pe numele meu ne-am asezat. Prima intalnire cu mancarea din Berlin a fost prima intalnire cu mancarea unui restaurant cu doua stele Michelin. Pentru ca exista Chef’s Table si pentru ca il vad si il savurez, la recomandarea lui Adi, am rezervat o masa, la ora pranzului, la restaurantul Tim Raue. Bine am facut. Am mancat preparate sofisticate, gustoase, unele suspicioase, dar apetisante, colorate, frumos asezate in farfurii superbe dupa cum arata si fotografiile. Era ora 15:00, nu vazusem decât vreo trei strazi din Berlin, dar mancasem numeroase preparate cu nume complicate si platisem deja 150 de euro, meniul pentru noi doi, cu tot cu vin. Decent, am zis și am pornit, de data asta la trap prin oraș.
Si-apoi am inceput sa degustam si orasul, dintr-o parte in alta, cat de mult am putut.
anașimaria 