Lucrurile pe care copiii le acceptă mai greu sunt de fiecare dată rezolvate prin joacă. Așa spun psihologii, psihoterapeuții, așa spune foarte mult și des Larry Cohen și mulți alții. Și eu zic la fel, cu mâna pe inimă și cu mintea la contribuție, zi de zi, mai ales de când am început această poveste cu Zoe, despre piciorușele ei care într-o zi de iarnă ele vor să meargă desculțe prin iarbă, în altă zi vor să sară în pat în loc să doarmă, apoi vor să stea în casă în loc să meargă la grădiniță sau nu vor să mănânce acum, nu vor să facă baie acum, nu vor să plece din parc acum. Piciorușele care au o bubă, o rană, o supărare. Și eu încep să îi spun și ea vrea poveștile astea oriunde, oricând, în mașină, pe drum, la locul de joacă, la ieșirea de la grădiniță, la masă, pe canapea, la culcare, în cadă, oriunde în afară sau acasă.
Am stins lumina, e 8:30, poate chiar 9. Milla se foiește în pat, e deja obosită, ar vrea să doarmă, e o seară în care le culc eu pe amândouă, Zoe se ridică în pat în picioare, o rog să se așeze, o trag de mână, “Mami, m-am ridicat iar” zice ea, mă fac că nu o aud, îmi zice același lucru de 3 ori, îi spun că o să mă opresc din vorbit, că nu îi mai răspund, că vreau să dormim, ea nimic, începe să sară, o mai trag o dată, se întinde lângă mine, “Mami, îmi spui o poveste cu piciorușele care nu vor să doarmă, vor să sară în pat?”. Dacă sunt obosită și nu îmi găsesc cuvintele îi spun pur și simplu că nu pot, că nu știu cum să povestesc despre piciorușe cu atâta oboseală în cap, dar de cele mai multe ori, vine o idee, nu trebuie să fie complicat, ba chiar poate să redea atmosferă reala cu exactitate. “Intr-o seară piciorușele Zoiei nu voiau să se culce. Se ridicau din pat, se aruncau peste perne, peste pătură, nu aveau somn în ele”. “Dar vreau să se și certe” zice ea. “Piciorușul stâng voia să citească încă o carte, piciorușul drept voia să sară în pat, se certau, fiecare voia altceva, Zoe le zicea că e oră de somn, ele nimic, erau tare jucăușe. Piciorușul stâng a alunecat apoi din pat, s-a urcat înapoi, a sărit peste alte picioare mai mari”. “Să zici că au întâlnit apoi și niște piciorușe mai mici”. Da, zic eu: “Piciorușele Zoiei au tot sărit din ce în ce mai sus și au lovit tavanul și când au coborât s-au lovit de niște piciorușe mici, care și ele voiau se se joace”. Uneori mă gândesc să mai bag câte o treabă de rivalitate și zic “Si piciorușele mici s-au dezechilibrat și au căzut din pat. Au căzut în oceanul adânc și nu știau să înoate, ele de-abia acum învață”. Și o întreb ce fac apoi piciorușele mari. “Le ajută pe cele mici” zice ea. Ooo, ce mă bucur în gândul meu. Alteori, piciorușele nu salvează pe nimeni, dar în seara asta au fost generoase, se pare. “Si picioarele Zoiei au salvat piciorușele mici și piciorușele mici s-au bucurat și toate 4 au început să sară până s-au rupt arcurile patului și apoi au căzut toți pe parchet și au trebuit să doarmă pe jos, inclusiv mamă Zoiei”. Dacă e foarte târziu, povestea se încheie aici, mai cântă ea puțin și adormim. Alteori o mai întreb, dacă vrea ca piciorușele să mai facă ceva, ea completează cu idei, îmi place că facem echipă. La început povesteam numai eu, nu mi-am dat seama să o implic și să o întreb direct: și acum piciorușele se împacă sau se mai ceartă sau vor să se dea în leagăn etc. Mi-a dat ideea Otilia când am vizitat-o împreună cu Zoe acum vreo 2 săptămâni și mi-am dat seamă că această interacțiune o bucură la fel de mult că povestea în sine.
Sunt momente când e supărată foarte tare și eu încerc să o întreb dacă piciorușele sunt supărate și văd că nu reacționează, nu insist, nu asta e soluția atunci. Cel mai bine e când propunerea vine de la ea și de ceva timp, vine în fiecare zi. Când vrea shake verde (cu spanac) și eu nu mai am spanac, am doar o banană, îi fac doar unul cu banană și cereale și lapte și ea îmi cere povestea cu piciorușele care voiau doar shake verde. Și uite așa ne distrăm și trebuie să recunosc că îmi place, deși uneori chiar sunt obosită și parcă nu se leagă chestii. Dar se pare că nici nu trebuie să se lege așa bine, pun simple cuvinte în poveste și până la urmă ajungem undeva, într-un final, cu sau fără tâlc (căci profit și eu și mai bag câte o învățăminte, cât mai natural posibil), un final care cred și sper că îi da sentimentul că o înțeleg, că sunt alături de ea și că până la urmă suntem o echipă. În tot timpul acesta Milla ascultă. Se uită atent, oare la ce se gândește, mă întreb. Mă întreb de altfel dacă și când vom începe vreo poveste despre mâini.
Și totul a început într-o dimineață când nu voia deloc să se îmbrace să plece (lucru pe care îl face de altfel în fiecare zi, dar de când cu poveștile, e mult mai ușor), nu reușea să își bage ciorapii pe picioare, iar când reușea, tot nu era ceva în regulă la călcâi, la degetul mare, la degetul mic. Și atunci au apărut piciorușele supărate, nemulțumite, certărețe care au devenit cel mai simpatic alter ego.
anașimaria 