Lumea mea

De cand am nascut pentru prima data,  si mai ales de cand am nascut si a doua oara, traiesc in lumea mea si imi e cam greu sa ies. Am reinceput jobul, am lucrat de la birou, am lucrat de acasa, am inceput proiectul The White Rabbit. Am călătorit și în doi, nu doar în patru și tot în lumea mea mă regăsesc dimineață la trezire când înainte de spălatul pe dinți se întâmplă multe altele. Stau și încerc să imaginez cu ochii minți cum e să faci sport dimineață. Sau să faci jogging dimineață. Sau să citești ziarul dimineață. Sunt sigură că lucrurile astea se vor întâmplă la momentul lor. Și vreau să se întâmple așa, să radă Zoe de mine cum fac exerciții așa cum râde și acum când le fac, dar total haotic, 5 minute la prânz, 5 seară, 5 printre meșe. Nu am mai făcut o groază din lucrurile pe care le făceam înainte să am copii și cele pe care încă le fac, le fac la repeazeala sau pe rând. Micul dejun în familie îl luăm rar. Radu nu mănâncă acasă dimineață. Așa că ne rămâne weekendul acasă sau la un restaurant. Și acasă când îl luăm, una mai țipă, una se vrea ridicată din scaun, țipătoarea vrea în brațe, apoi vrea la joacă deși regulă „stam până termină toti” o spun de fiecare și de fiecare data (poate în facultate o să își aducă aminte) și uite așa e o forfotă incredibilă pe care nici măcar nu încerc să o stăpânesc. Pardon, încerc să o stăpânesc pentru că nici de a naibii nu mă ridic de la masă până nu termin și eu de mâncat, oricât m-ar rugă să merg la joacă. În rest, asta e micul dejun. Ce să facem, asta e. Nu e cu liniște. Presimț o perioadă cu alt mic-dejun când Zoe începe grădiniță. Dar cine știe cum o fi și atunci.

Nu știu ce se întâmplă în alte lumi, deși ma  întâlnesc cu oameni, îmi povestesc despre viețile lor, ba chiar sunt curioasă să știu ce mai fac alții, dar revin în cuibul meu și parcă uit complet ce s-a întâmplat la terasă cu fețele acum o oră. Aș vrea să scap cu totul uneori, să îmi fac mai mult curaj, să mă detașez. Să mă detașez emoțional. Nu îmi e teamă absolut deloc de lăsatul copiilor la bunici, la grădiniță, în vizită. Dacă nu sunt pericole și există persoane cu care ei și eu rezonam, go for it, dragi copii. Nu îmi e teamă că nu se vor adapta pe undeva. Dar parcă îmi e teamă să revin. Să revin la mine cum era înainte. Citesc cărți, altele decât despre copii (pe care le-am luat de altfel la puricat zi de zi), citesc reviste, la tv nu mă uit, dar merg la filme și văd seriale, ies cu bicicletă, lucruri pe care le făceam înainte, dar parcă nu sunt acolo. Sunt și nu sunt cu gândul acolo. Citesc pe ceas sau în reprize. Avem o bonă și mai avem și o mătușă care ne vizitează. Aș putea să citesc mai mult și în mai multe reprize. Dar când plec de acasă să scriu și să citesc și să stau eu cu gândurile mele, tot conectată sunt. Chiar dacă nu dau telefoane și nu întreb despre soartă copiilor, tot la ei sunt cu gândul. Aflu de la maica-mea că dacă eu nu mă desprind, îi țin și pe ei legați de mine. Nu știu ce să zic. Aș vrea să revin la viață mea, la starea mea de mine cu mine, căci eu sunt așa cum sunt și întâmplător, dacă am copii, nu înseamnă că nu mai sunt eu. Sunt eu cu copii.

Aman tot ce vreau să fac pentru atunci când vor mai crește copiii, nu găsesc om care să mă învețe să cânt la acordeon, poate pentru nu am putere să caut destul. Restul inițiativelor vin din inerție. Pentru că vreau să le fac și au intrat în rutină. Un eveniment, un material de identitate, orice. Și îmi place și mă bucur tare când ies bine. Dar tot în lumea mea sunt. Ajung să vorbesc tot despre copii. Și să îi bag în momentul meu de job și să nu mă detașez complet.

Si totusi, nu mi-aș dori să fie altfel. Asta e viață mea de acum, ele sunt mici, au nevoie de mine și probabil și de conectarea asta a mea. Îmi vine să zic, că peste 6 luni va fi mai simplu cu desprinderea. Că începe grădinița, că începe ceva, altceva, orice. Că poate la anul, că bla bla bla. Dar nici așteptări nu vreau să am. Imi place viața asta, așa cum vine ea, tăvălug și prin surprindere. Și apoi mai e și chestia asta care apare mai jos și e incredibil și dureros de adevărată.

Revin și închid cercul. Sunt eu cu ele în lumea asta a noastră din care nu prea pot ieși, deși fizic da. Sunt curioasă lumea cum mă (mai) vede. Mă ia la pachet cu fetele mereu sau mă mai vede pe mine, eu, una, femeia. Fata care e și soție și iubitoare de Friends și de porumb fiert și biciclista si inotatoare si scriitoare de reclame si organizatoare de evenimente, dar o fata până la urmă. Și sunt curioasă când voi reîncepe iar jobul, dacă tot așa va fi.