Lumea mea

De cand am nascut pentru prima data,  si mai ales de cand am nascut si a doua oara, traiesc in lumea mea si imi e cam greu sa ies. Am reinceput jobul, am lucrat de la birou, am lucrat de acasa, am inceput proiectul The White Rabbit. Am calatorit si in doi, nu doar in patru si tot in lumea mea ma regasesc dimineata la trezire cand inainte de spalatul pe dinti se intampla multe altele. Stau si incerc sa imaginez cu ochii minti cum e sa faci sport dimineata. Sau sa faci jogging dimineata. Sau sa citesti ziarul dimineata. Sunt sigura ca lucrurile astea se vor intampla la momentul lor. Si vreau sa se intample asa, sa rada Zoe de mine cum fac exercitii asa cum rade si acum cand le fac, dar total haotic, 5 minute la pranz, 5 seara, 5 printre mese. Nu am mai facut o groaza din lucrurile pe care le faceam inainte sa am copii si cele pe care inca le fac, le fac la repeazeala sau pe rand. Micul dejun in familie il luam rar. Radu nu mananca acasa dimineata. Asa ca ne ramane weekendul acasa sau la un restaurant. Si acasa cand il luam, una mai tipa, una se vrea ridicata din scaun, tipatoarea vrea in brate, apoi vrea la joaca desi regula „stam pana termina toti” o spun de fiecare si de fiecare data (poate in facultate o sa isi aduca aminte) si uite asa e o forfota incredibila pe care nici macar nu incerc sa o stapanesc. Pardon, incerc sa o stapanesc pentru ca nici de a naibii nu ma ridic de la masa pana nu termin si eu de mancat, oricat m-ar ruga sa merg la joaca. In rest, asta e micul dejun. Ce sa facem, asta e. Nu e cu liniste. Presimt o perioada cu alt mic-dejun cand Zoe incepe gradinita. Dar cine stie cum o fi si atunci.

Nu stiu ce se intampla in alte lumi, desi ma  intalnesc cu oameni, imi povestesc despre vietile lor, ba chiar sunt curioasa sa stiu ce mai fac altii, dar revin in cuibul meu si parca uit complet ce s-a intamplat la terasa cu fetele acum o ora. As vrea sa scap cu totul uneori, sa imi fac mai mult curaj, sa ma detasez. Sa ma detasez emotional. Nu imi e teama absolut deloc de lasatul copiilor la bunici, la gradinita, in vizita. Daca nu sunt pericole si exista persoane cu care ei si eu rezonam, go for it, dragi copii. Nu imi e teama ca nu se vor adapta pe undeva. Dar parca imi e teama sa revin. Sa revin la mine cum era inainte. Citesc carti, altele decat despre copii (pe care le-am luat de altfel la puricat zi de zi), citesc reviste, la tv nu ma uit, dar merg la filme si vad seriale, ies cu bicicleta, lucruri pe care le faceam inainte, dar parca nu sunt acolo. Sunt si nu sunt cu gandul acolo. Citesc pe ceas sau in reprize. Avem o bona si mai avem si o matusa care ne viziteaza. As putea sa citesc mai mult si in mai multe reprize. Dar cand plec de acasa sa scriu si sa citesc si sa stau eu cu gandurile mele, tot conectata sunt. Chiar daca nu dau telefoane si nu intreb despre soarta copiilor, tot la ei sunt cu gandul. Aflu de la maica-mea ca daca eu nu ma desprind, ii tin si pe ei legati de mine. Nu stiu ce sa zic. As vrea sa revin la viata mea, la starea mea de mine cu mine, caci eu sunt asa cum sunt si intamplator, daca am copii, nu inseamna ca nu mai sunt eu. Sunt eu cu copii.

Aman tot ce vreau sa fac pentru atunci cand vor mai creste copiii, nu gasesc om care sa ma invete sa cant la acordeon, poate pentru nu am putere sa caut destul. Restul initiativelor vin din inertie. Pentru ca vreau sa le fac si au intrat in rutina. Un eveniment, un material de identitate, orice. Si imi place si ma bucur tare cand ies bine. Dar tot in lumea mea sunt. Ajung sa vorbesc tot despre copii. Si sa ii bag in momentul meu de job si sa nu ma detasez complet.

Parca nu mi-as dori sa fie altfel totusi. Asta e viata mea de acum, ele sunt mici, au nevoie de mine si probabil si de conectarea asta a mea. Imi vine sa zic, ca peste 6 luni va fi mai simplu cu desprinderea asta. Ca incepe gradinita, ca incepe nu stiu ce. Ca poate la anul, ca bla bla bla. Dar nici asteptari nu vreau sa am. Caci imi place viata asa cum vine ea, tavalug si prin surprindere. Si apoi mai e si chestia asta care apare mai jos si e incredibil si dureros de adevarata.

10626525_10204261129549029_8355939695286755854_n

Deci revin si inchid cercul. Sunt eu cu ele in lumea asta a noastra din care nu prea pot iesi, desi fizic da, cu gandul ba. Asta e pentru acum. Trebuia sa o scriu undeva. Asa, usor incoerent probabil si fara diacritice.

Sunt curioasa lumea cum ma (mai) vede. Ma ia la pachet cu fetele mereu sau ma mai vede pe mine, eu, una, asa cum sunt eu?! Adica o fata care se intampla sa fie si mama si sotie si iubitoare de Friends, dar o fata pana la urma. Si sunt curioasa cand voi reincepe iar jobul, daca tot asa va fi.

Un gând despre “Lumea mea

  1. Bună, Ana. Citind rândurile tale, imi dau seama ca si eu sunt la fel si te înțeleg perfect. Și eu am tot doua fetite (gemene) și de când au apărut în viata mea, toată lumea mea s-a schimbat. Nici eu nu ma pot desprinde de ele, dar nu vreau sa ma gândesc ca le fac rău… Cred ca nu poți face rău cuiva cu prea multa iubire. În curând voi începe serviciul și nu știu cum voi rezista fără ele. De un an și șapte luni de când s-au nascut, nu am stat niciodată despărțite mai mult de 3 ore maxim. Probabil nu le fac bine, probabil le sufoc cu prea multa iubire, dar copiii mei ma iau în brate și ma iubesc. Și crescând cu atâta iubire, la fel de mult se iubesc și ele, se strâng în brate și se pupa, la un an și șapte luni… Înțeleg prea bine „lumea voastră”, pentru ca și noi trăim în „lumea noastra”…
    Asa ca, o lume la fel de frumoasa și plina de vise îți doresc!
    Numai bine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s