Bună(!) dimineața. E 6:30. Mă pregatesc pentru luptă. Primul inamic își arată colții. Pardon, gingiile. Și mâinile. Picioarele nu prea, pentru că sunt în sacul de dormit. Repede la baie, să iau halat, că mie mi-e frig la 21 de grade, dar ei îi e bine. Dacă apuc să mă spăl și pe dinți, bine. Dacă nu, păstrez respirația drept o armă surpriză. Inamicul începe să sugă de parcă mă urăște. N-a mai pus limba pe ceva lichid de câteva ore bune. Că doar de acolo își ia energia cea mare: din somn. Pare că laptele e un bonus. Dar nici eu nu mă stresez. Nu mă duc să trezesc inamicul, chiar de-aș avea vreun plan de bătaie. Îl aștept pe el să atace. Eu lucrez în defensivă. Începe lupta. Vrea să smulgă carnea de pe mine și vrea să plece și cu arătătorul. De la fiecare mână. Eu ripostez cu mângâieri. Ea împinge, dă cu mâna, râgâie o dată, de două ori, crede că mă sperie. Dacă mă vede neclintită, dă și ceva lapte inapoi. Și apoi o ploicioaie de salivă. Și ca sa încheie atacul, bagă și un pârâit de lungă durată în zona dorsală. Ahaaa, arme grele. Caca serios și mult. Doar că nu miroase. Muahaaahaaaa. Avantaj, mama. Dacă vede că nu mă retrag, începe cu ceva scâncete, cu ceva mișcări circulare de pumnișori, cu plâns. Dar am și eu atu-urile mele, că doar am mai participat la maratoane în jurul dormitorului. Și știu cum e și cu jocul de glezne, cu plimbările în plină zi sau pe semi-semi-semi întuneric, cu legănatul pe un picior și pe două. Și am și eu o armă secretă. Când o scot, nimeni nu rezistă: Bate vântul frunzele, se cheamă. E o mitralieră veritabilă (care observ că mai târziu se întoarce, cu tot cu versuri corecte, împotriva mea. karma’s a bitch, ce să faci). Mai schimb gloanțele uneori: ba ceva mai lung și mai soft, ba ceva scurt și alert. Depinde de situație. Și atunci inamicul cade lat, se dă bătut, lovit și păgubaș și se predă fără să mai zică pas.
Pare ușor cu inamicul numărul 1. Dar sunt zile când mitraliera nu mai are efect și el știe care e punctul meu slab. Mă atacă la somnul lui Ahile fără nicio jenă și nici timp să ajung la scobitori nu apuc să primesc. În momentele astea tind să cred că mai degrabă aș face față inamicului numărul 2. Doar că nici cu ăsta nu mi-e rușine. Ziua poate să înceapă la 2 am sau la 6:30 am sau la 9 am. Deși ora de culcare e mai mereu aceeași. Și atunci să ne vezi. Ea atacă prima. „Maaaaaa-mi! Ma-mi! Mami, mami, mami!” în varianta cu amplificator și dolby surround. Aici nu pot să mă apăr decât prin prezență rapidă, lângă pat și cu brațe deschise. Asta dacă am reușit să scap de inamicul numărul 1. Dacă nu, vin întăririle. Îmi iau locul și merg să atac la numărul 2. Cu o poveste, cu o panorama de la etajul 4, mână în mână și obraz lângă obraz. Încearcă uneori să mă facă cu micul dejun, dar nu cedez. Răbdarea e punctul meu forte. Și ea mănâncă, că îi place. Dar parcă îi place și mai tare tortura, și înainte și după atac. Atacul în forță se dă în patul mare unde se aruncă peste burta mea încă mare, peste spatele meu încă distrus, mă lovește în cortul improvizat, nu e deloc fair-play. Și scoate tot ce are la înaintare: țipete, urlete, chiuituri. M-am prins ce face. Începe lent, de sus și avansează cu nerușinare. Noroc că e amuzantă. Uneori are și ea întăriri: tamburina, muzicuța, fluierul, cățelul ăla cântător moștenit de la verișoră-su. De gura si picioarele din dotare, am mentionat. Ma trezesc cu un picior in cap, dar nu-i nimic. „Inca o data, mami / Nu asaaaaaa, asa! / Nu aici. Acolo, in stangaaa” (despre sarituri e vorba). Cu rabdare, ii pun capac. Pica acolo pe perna si vrea sa citim o carte. Am castigat de data asta.
Doar ca uneori din atata ras si tipat, se ajunge lejer la plans. La plans grav, pe diferite tonalitati, cu durata minima de 10 minute. Si atunci sa vezi cum inamicul pluseaza si apeleaza la haine, incaltaminte, covor, magneti. Ma feresc, ocolesc tot ce zboara pe deasupra capului si vin cu o alta arma secreta: imitarea si imbratisarea. Daca ea sta pe burta pe parchet, ma asez si eu cu burta pe parchet. Daca sta in fund pe scaunel, ma asez si eu la fel. Si o iau in brate. Manevra asta nu iese intotdeauna. Are o rapiditate de indepartare a mainilor, cred ca a invatat-o de la Bruce Lee intr-o viata anterioara. Sau in vreo tabara de inteligenta emotionala. In lupta asta acerba, cu pistoale si tunuri si mitraliere si tunuri re-re-refolosibile, vine picatura chinezeasca. Ma apuca si pe mine plansul si atunci pac, se opreste si ea. E lovitura mea de gratie, aia necontrolata, total involuntara, desi nici asta nu merge de fiecare data. Ea plange, eu ma consum pentru ea, campul de lupta e deschis, dar am ajuns pe un teritoriu neutru, unde, de cele mai multe ori, ea face primul pas: „Mami, mucii! Mami, clama.” Sau in loc de vorbe, vine direct cu fundul pe picioarele mele.
Astea sunt luptele noastre zilnice. Mai nedrepte, mai crunte, mai lungi, dar cat se poate de normale si memorabile. Altfel de lupte nici ca ar avea sorti de izbanda. Ea ar castiga de fiecare data (masa, baie, imbracare) si nici n-as vrea sa o bat cumva la vreuna. Tot ce mai pot sa sper este la reusita unui atac la ceas de seara, cand apare somnul cel mare si oboseala maxima, dupa o vizita in vecini, la prieteni sau la bunici.
Nu stiu ce-o sa facem cand o sa inceapa aliantele intre ele. Din alea strategice, cu mize pe viata si jucarii. Incerc sa il pastrez pe ta-su de partea mea. Ca nu se stie cu tatal de fete. Deodata e de partea lor. Au ele niste tehnici ascunse si te transforma din dusman in prieten, pe loc si pe viata.
Exemplare de inamici, aparent inofensivi
anașimaria 