E vremea celor mai puternice emotii si trairi si stari ale copiilor. E vremea cand un tantrum, o criza din aia de nervi si suparare extrema, este la cote maxime. E vremea cand degetele de la picioare se baga in gura, cand balele curg pe orice, cand vorbitul de unul singur este mai amuzant ca niciodata. E vremea cand timiditatea este reala si curajul este involuntar. E vremea cand nu sunt obligate sa „tina” pipi sau caca. E vremea cand tipetele sunt din toti plamanii si rasul este cu toata gura. Si toti dintii, oricat de putini ar fi ei.
Niciodata nu vor fi mai libere si mai dezinvolte. Niciodata nu vor mai tipa cu atata lejeritate. Niciodata nu isi vor mai spune parerea atat de vehement. Nu vor mai pune atata forta si putere intr-o criza de nervi. Nu vor mai plange cu atat elan. Si nici vecinii nu o sa le mai auda vreodata din casa sau pe scara blocului. Niciodata nu vor mai vorbi atat de mult singure. Ca sa nu zic ca nu vor mai ganguri. Niciodata nu vor mai canta atat de libere si inflacarate, fie Melc, Melc, Codobelc, fie The Wizard of Oz. Niciodata ca acum. Acum, la 4 luni, la 2 ani si 4 luni, in perioada asta. E de inteles. Zoe este la varsta teribila de 2 ani, Milla este la induiosatoarea varsta de 4 luni. De aici si premierele sau intensitatea sau patosul. De aici si concluzia mea ca multe nu se mai repeta. Nu asa. Cred ca vor mai face crize si vor mai face lucruri pe masura ce cresc (cu pasiune, din curiozitate, cu inocenta, ca doar asa sunt toti copiii mai mici si mai mari), dar multe se vor schimba. Inversunarea Zoiei de acum si puritatea Millei vor fi inlocuite treptat cu alte trasaturi (desi parca nu-mi vine sa bag mana in foc).
Ma uit la Zoe cum isi „permite” sa rada tare, zgomotos, sa chiuie (mai trist cand o face exact in preajma Millei, cand ea isi ia portia de lapte), sa arunce, sa cante oriunde si oricand, sa se strambe la mancare (ma bucura si ma intristeaza capitolul asta in acelasi timp), sa arunce cu pantofii prin casa, sa traga de covor, sa arunce paiele pe toata gresia si sa se joace cu foarfeca de parca ar vrea sa o bage in ochii nostri. Sa stea cu ochii pe copii, pe oameni, pe pisici, minute si minute in sir. Mai ca nu clipeste. Sa alerge tipand ca din gura de sarpe. Si de nervi si de bucurie. Sa se inroseasca toata cand se supara. Sa planga de mama focului. Este toata o emotie. Traieste cu tot corpul, cu fata, cu mainile, cu picioarele de pitic si cu nasul carn. Ma consuma si ma bucura.
Ma uit la Milla cum descopera lumea. Asa cum o descoperea si Zoe. Si parca (re)vad un miracol cum isi traieste apogeul. Cum descopera luminile si umbrele si texturile si caldura. Cum descopera mainile ei si mainile mele si picioarele si viata. Cum vede ursuletii si rachetele si stelutele de pe hainele ei si florile si dungile de pe ale mele. Cum ne vede pe noi si totul in jur. Ea chiar ca nu stiu cand clipeste. Acum vede lucruri pentru prima data. Niciodata nu va mai fi prima data cand va simti cum e ziua sau cum e noaptea. Niciodata nu va mai manca de la san cu atata forta. Niciodata nu vom mai fi asa unite. Si totusi vom fi cumva, pe viata.
anașimaria 