La tema despre teama noastra cea mai mare, am scris despre o teama reala si constanta.
„RAIUL TĂU E ŞI AL MEU
În curtea cu viţă de vie de lângă casă, te văd cum uzi trandafirii galbeni. Acelaşi păr şaten şi moale, aceiaşi ochi căprui şi calzi. Aceleaşi trăsături delicate ca la 36 de ani. Porţi halatul negru, cadou de la bunica, iar din buzunarul drept atârnă o foarfecă şi nişte mănuşi de grădină. Uzi trandafirii cu răbdare, îi mirosi şi apoi dai drumul furtunului fără să te uiti unde pică.
Intri în casă, agăţi halatul într-un cuier strâmb de perete şi deschizi un dulap din biblioteca din stejar. Cauţi prin dulap şi scoti nişte suluri colorate de lână şi un set de andrele dintr-o pungă albă din pânză. Sunt peste 30 de grade Celsius, dar tu, inexplicabil, eşti cu lâna în braţe. Ce-i drept, căciucile tale au fost mereu apreciate. De-abia apuci să treci lâna portocalie printre degete, că te opreşti să asculţi strigătele puternice şi repetate care vin de la poartă.
– Elenaaaa! Elenaaaa! E-le-na!
E vecina care sigur vrea să îţi spună vreo bârfă. Asculţi câteva secunde, apoi iei din nou sulul de lână şi andrelele gri, fără să-i răspunzi. Nu ai timp de pierdut nici măcar în Rai.
Asta îmi închipui că faci în Rai. Îţi ocupi timpul cu aceleaşi lucruri pe care le făceai şi acasă, cu aceeaşi atenţie şi conştiinciozitate. Mai ţii minte cum era acasă? Au trecut 26 de ani, dintre care 24 constienţi de lipsa ta. Au trecut rapid, nu ştiu cum şi cand. Îmi amintesc tot şi totuşi am uitat mult şi multe. Lucrurile importante insă le ştiu pe de rost şi de-abia aştept să ţi le povestesc. De-abia aştept să povestim. Să povestim despre toate supărările mele, dar şi despre bucurii. Despre casa cea nouă şi pasiunea pentru scris. Aş vrea să ţi le spun pe toate ţie şi nu unui blog care s-a vrut a fi un jurnal, dar pe care până la urmă l-am făcut public. Aş vrea să afli tot despre viaţa mea de la 4 ani încolo, după ce m-ai lăsat cu un tată iubitor, dar pe alocuri absent şi cu nişte rude dragi, dar care îţi simţeau prea mult lipsa ca să îşi dea seama cum să mă crească fără să te vadă pe tine prin mine.
De-abia aştept să ne iubim. De-abia aştept să ne pupăm. Să stăm aproape, aşa cum draga de Zoe, nepoata ta de 10 luni se lipeste de pieptul meu ca timbru de scrisoare. N-ai cunoscut-o si nici nu ştiu dacă o vei cunoaşte vreodată. Dacă nu o vei cunoaşte niciodată? Asta înseamnă că nici noi nu ne vom mai vedea niciodată.
Dacă nu exista Raiul? Te rog spune-mi că există, că altfel nu ştiu ce s-ar întâmpla. Tu n-ai mai fi deloc. Nici alte persoane dragi nu ar mai fi. Dar in primul rand tu. Pentru ca tu esti mama mea şi nici una dintre următoarele doua aspirante la acest rol nu au putut sa te inlocuiasca. Am primit dragoste, dar nu dragostea ta. Am primit atentie, dar nu atenţia ta. Te rog, spune-mi că eşti in Rai şi că nu eşti doar o amintire. Cea mai vagă şi totuşi cea mai puternică amintire pe care o am. Ceea ce o face şi cea mai frumoasă. Sper însă, ca în momentul în care o să mor din cauza unui stupid accident domestic sau rutier, să te întâlnesc în acest Rai al mamelor bolnave de cancer. Dacă nu aici, atunci unde să te revăd?
Şi dacă Raiul nu exista, nu ştiu ce s-ar întâmpla. Aş muri de ciudă şi de dor şi aş renunţa la optimism oriunde aş ajunge după accidentul domestic sau rutier. Aş zice că speranţa chiar moare ultima şi că universul nu conspiră la realizarea celei mai mari dorinţe ale mele.
Nu mi-e teamă de înţepături de albine sau de kilograme în plus atât de mult cât îmi e că nu există Raiul. Nu îmi e teamă de Alzeihmer sau de orbire atât de mult pe cât îmi e că nu există Raiul. O să trăiesc toata viaţa cu teama că s-ar putea să nu existe nici un Rai, la fel cum o să trăiesc cu iluzia că poate va exista.
Te aştept să ne întâlnim în vis şi să îmi spui că teama mea e doar o dorinţă neîmplinită, dar care se va împlini, pentru că universul chiar face minuni.”
anașimaria 