Daca ar fi sa zic ce super-putere am dobandit de un an si ceva, as zice cu mana pe inima ca e vorba de super-rabdare. O mare rabdare pe care am cultivat-o si dezvoltat-o in primele 3-4 luni de viata ale copilei. Si care apoi a ramas constanta pentru ca obisnuinta cam asta face. Ajuta lucrurile sa se pastreze asa cum trebuie. Si am avut rabdare si cand Zoe plangea la inceputul vietii ei din cauza necunoscutului, si cand plangea din cauza zgomotelor puternice sau a strainilor care o asaltau cu intrebari sau cu ciupituri. Am avut rabdare de fiecare data cand am fost la doctor, de fiecare data cand am culcat-o (inclusiv in noptile in care adormea in cel putin o ora), de fiecare data cand a plans in masina, cand se lovea constant cu capul de parchet (din cauza incercarilor repetate de a-ti tine echilibrul). Am avut rabdare, desi am si plans si m-am si vaitat in stanga si in dreapta. Pentru ca rabdarea asta exista si se manifesta, dar consuma din resurse. Din cele emotionale, mai ales.
Saptamana trecuta insa, am trecut pragul rabdarii si am ajuns la ultimul nivel. Super-rabdare, deci, in zile in care Zoe a facut febra, a fost molesita si apatica si lesinata si suparata. Dupa care a facut bube peste tot, mici si dese, care nu se chemau nici varicela si nici alergie. Zile in care voia numai si numai in brate si numai si numai la mama ei. Si daca nu se intampla asta, plangea de mama focului, de ti se rupea instant sufletul. Si capul, dar mai ales sufletul. Asa cum, m-am simtit mama pentru prima data atunci cand am fost cu ea la doctor si i-au luat sange, asa m-am simtit acum super-mama cand am fost alaturi de ea si de durerile ei in fiecare minut. De-abia asteptam sa treaca, si febra si durerea si bubitzele si de-abia asteptam seara sa nu mai planga si sa adoarma. Pentru ca era obositor si greu. As fi vrut sa iau toate supararile si maraielile cu mana si sa ii spun ca nu o sa se mai intample asta. Dar cum sa ii spun asta, cand nici macar nu stiu de la ce a facut febra si de la ce a facut bubitze dupa. Viroza, bacterie, infectie urinara. Nu i-am dat inca de cap. Dar o sa ii dam noi.
Colac peste pupaza, saptamana asta a patimilor a coincis cu vizita matusii care a dormit la noi, pe canapeaua din sufragerie, vreme de 7 nopti. Iar matusa, de obicei interesanta in ochii lui Zoe, s-a dovedit extrem de necooperanta la nivel emotional. Plangea Zoe in preajma sau in bratele ei, cu lacrimi de crocodil. Lacrimi care siruiau instant pe obraji, iar in 10 secunde ajungeau sa inunde toata fata. Incredibil. Avea matusa un vibe negativ sau ceva, de Zoe nu o placea si pace. Nu se juca, nu mergea de-a busilea, nu se catara, nu patrula prin casa, nimic. Nu prea manca, nu prea dormea.
Dar de aseara, de cand am ramas din nou in 3, parca redescoperea casa. S-a plimbat dintr-o camera in alta si a facut nenumarate ture intr-o mare veselie verbala si vizuala.
Cat de multe simt copiii si cum stiu ei tot! Ce bine-mi pare ca e din nou activa si bucuroasa si mananca si doarme si se plimba prin casa.
Rabdarea mea a revenit la cote normale.
anașimaria 