Aș da de multe ori timpul înapoi. Aș vrea să revin în anumite locuri, să retrăiesc anumite senzații.
Acum însă îmi doresc contrariul. Vreau să treacă mai repede timpul. Și îmi tot doresc asta de prin luna mai. Din mai îmi doream să treacă timpul, să nasc mai repede, la termen, fără să pun în pericol viață ei. Îmi doream să treacă timpul să scap de burtă imensă și de durerile constante de spate, de picioarele umflate și de kilogramele în plus.
La naștere, mi-am dorit enorm să treacă timpul mai repede. Să nasc, să îmi văd față sănătoasă în brațe, să știu că e în sfârșit bine și că se încheie chinul. Al meu, al ei, chinul remușcărilor.
Acum, cu aceeași intensitate, îmi doresc din nou să treacă. Să treacă o luna. Sau mai mult. Să termin cu durerile de cezariană și cu cele câteva complicații ale ei. Să termin cu chinurile de început ale alăptatului și să îmi găsesc ritmul. Îmi doresc să treacă toate astea că să mă pot bucură mai mult. Să simț mai mult din ce ar trebui să simtă o mamă la început de drum. Mai mult din sentimentele alea pozitive care te împlinesc și te ajută să radiezi.
Dar aceste dorințe anulează timpul în care Zoe e mică și pitică, cât un bob de fasolică. Și nu va mai fi așa vreodată. Acum e momentul atingerilor noastre cele mai calde și mai delicate, în care ea stă uneori nemișcată la pieptul meu și eu o miros toată și o pup peste tot. Acum e momentul în care are 53 de cm. Acum e momentul când îi pică capul într-o parte și se uită dezorientata la noi. Toate momentele astea se vor pierde. Și-atunci cum să îmi doresc să treacă timpul. Cum? Și totuși asta vreau. Să vindece timpul niște lucruri pe care se pare că eu nu pot.
anașimaria 