Uncategorized

Marile sperante

Sau mai degraba marile asteptari.  Asteptari legate de nastere, de alaptat, de inceputul vietii alaturi de un pui de om, care se numeste copilul tau.

Am avut asteptari cu carul. Asa cum povesteam si aici. Am crezut ca totul va decurge mai bine. Ma asteptam sa fie dureros, sa nu fie placut, dar sa fie o amintire frumoasa pana la urma. Pentru ca doar o data-i prima data. Prima nastere. Si am avut incredere in acest proces, in spital, in oameni, in medic, dar mai ales in mine si in corpul meu. Credeam ca pot face orice. Nu neaparat ca pot controla ceva, dar ca voi in stare sa fac ce trebuie si cand trebuie. Sa fiu sigura pe mine si sa iau deciziile corecte, oricare ar fi momentul.

Dar s-a intamplat asa:

In ziua celor 41 de saptamani, am fost la control. Dupa o lunga asteptare, dupa tensiune mare, controlata de 2 ori pe zi, dupa plans inabusit cand auzeam de posibilitatea unei cezariene (copil mare, tensiune mare), dr Zaher prevede viitorul. Si-mi spune ca in seara respectiva sau in ziua urmatoare nasc. Si-atunci plec fericita de la spital. Si ma plimb de nebuna prin Constanta. Iau plaja de la un cap la altul. De doua ori. Fac poze. Urc scari. Si urc. Si-apoi ma duc si mananc la restaurantul Marco Polo. Nu oriunde. Si nu orice. Saramura de pui cu mamaliga. Intre timp, incep niste contractii. Astea sa fie contractiile?! Mai astept. Mai beau un fresh de portocale. Mananc usturoi pe paine, la sugestia Mariei. Sa coboare tensiunea. Ajung la hotel. Iar contractii. Adica dureri care nu prea ma lasa sa stau locului. Nici in pat nu e bine, nici pe fotoliu, nici in picioare, nicaieri. Ce sa fac? Sun doula. O sun pe Claudia, ii prezint situatia. Sa ma duc sau sa nu ma duc la spital? Macar sa vad despre ce e vorba. La consult, medicul mi-a sugerat sa ma prezint la spital inca de la primele contractii. Ca sa ma bage rapid la monitorizarea batailor inimii copilului. Radu imi zice si el sa merg la spital. Nu stiu ce sa zic. La curs am invatat ca cea mai buna solutie este asteptarea calma acasa/la hotel pana spre contractii mai serioase. Asta ca sa imi pastrez rabdarea si fortele pentru final. Dar m-am dus. Caci singura in Constanta, la hotel fiind, nu stiam ce sa fac. Bagajul era facut din ziua precedenta (aveam o presimtire ca va fi ceva pe 7, dat fiind ca tocmai in ziua asta ‘ma amenintasera’ parintii sa nu nasc – tata urma sa se opereze de cataracta si nu avea cum sa ajunga la mine), dupa consult facusem dus, eram pregatita. Mi-am pus cele 2 cornuri cu ciocolata si cele 2 sticle de apa in geanta, analizele, actele, o camasa si am plecat in pas de pinguin catre Isis.

Si-acolo, mi-au spus clar: da, contractii sunt. Asta este inceputul travaliului. Cat l-am asteptat! Dar dilatatia este de un deget. Ce inseamna un deget?! Adica 1 cm. Binee. Deci o sa dureze. Medicul de garda imi confirma dezaprobator: da, va dura, pentru ca bebelusul e mare si o sa coboare greu. Sau deloc. Iar aud chestia asta. Ca e mare. Of, Zoe! Cat de mare ti-o fi capul?

Ma interneaza deci si ma duc frumos in sala de nasteri. Cea cu cada. Incepe monitorizarea. Totul este in regula. Zoe e bine. Iar in sala de nasteri, cada e chiar langa mine. In dreapta, nou-nascuti, unii linistiti, altii plangaciosi, dar in stanga e cada. Acolo e salvarea. Asistenta imi lauda contractiile. Daca o tin tot asa, nasc in noaptea asta. Ce bine!

In alta parte a tarii, Radu se pregateste de drum. O ia pe Claudia, care va fi alaturi de mine pe durata travaliului si a nasterii si vin in graba catre Constanta. Spre dimineata, nicio schimbare. Aceleasi contractii, aceeasi dilatatie. Ghinion. Cine a avut noroc insa a fost tipa care mi-a luat locul la un moment dat (a trebuit sa merg in alta sala de operatii) si care a nascut rapid, in vreo 4 ore. De la dilatatie 3 a ajuns la 8, a mai stat putin, au bagat-o in cada, am auzit-o tipand putin si apoi pe altcineva tipand. Ce usor iesise fetita ei. Ma uit pe geam din cealalta sala, ii vad bebelusul. Ce dragut.

Radu doarme la hotel. Eu sunt inca in sala. Stau pe minge, ma plimb prin camera, ma conversez cu Claudia. Ne place sa calatorim. Ei mai mult in Grecia. E o draguta. Si are o tona de rabdare. Asta e meseria ei.

In rest, nu se intampla nimic si nici rezervele nu s-au eliberat inca. Iar eu credeam ca nu mai apuc dimineata. Vine micul dejun. Nici nu pot sa mananc. Inca o monitorizare si ajung in camera. Asistenta e foarte draguta. Ajung sa cunosc si al doilea medic de garda. Apoi merg in rezerva si asa mai trece timpul. Din nou, urc scari. Greu, foarte greu. Dr meu imi spune sa am rabdare. Nu crede ca mai am mult. Desi concluzia este aceeasi: capul e mare si Zoe o sa coboare greu. Dar el e calm si ma incurajeaza. Incerc sa imprumut din curajul lui. Vine din nou noaptea si incep alte contractii. Mai serioase si mai puternice. Claudia e langa mine. Cand trebuie sa merg la toaleta, innebunesc. Dar o sa treaca si asta. Zoe e pe drum.

A 3-a zi in spital. Camera e ok, mancarea buna. Pacat ca nu au paturi care se ridica automat. Asta sa fie ultima problema. Dar ar fi ajutat. Alte asistente. Dragute si ele. Alt medic de garda. Nu chiar asa dragut. E suspicioasa, nu crede ca o s-o duc la capat. Daca copilul sufera?! Urmatoarea monitorizare ii alimenteaza frica: bataile inimii scad pentru cateva secunde. Destul de mult. Dar foarte scurt. Reactioneaza atunci asistenta si baga repede vitamine in branula. Branula nenorocita. Mi-a facut mana cat o gogoasa. N-am suportat-o deloc. Totul revine la normal.

Trece timpul. E sambata. E liniste in spital. Mai naste cineva in apa. Ce fericire. Eu insa, de-abia la dilatatie 2. Undeva, nu stiu la ce ora, vine dr Zaher. Zice ca ar trebui sa imi rupa membranele. Altfel nu prea se mai intampla nimic. Ok. Daca trebuie, facem si asta. Trebuie, pentru ca altfel nu avansam. Nu va durea. Si intr-adevar nu doare. Dar lichidul din urma este verde. Nu e bine. Tin minte de la curs ca nu e bine. Imi zic si ei asta. Dar nici atat de grav. Dupa punctul asta, nasterea va veni de la sine. Intr-adevar, contractiile se intensifica si avansez treptat de la 4, la 5, la dilatatie 8. Si acolo ma opresc. M-am oprit pentru ca, din nou, capul era prea mare ca sa coboare. Aceeasi placa, aceeasi poveste. Durerea e foarte mare. Nu mi-am imaginat vreodata. Nici nu aveam cum. Si credeam ca o sa fiu si mai tacuta. Dar nu. O strangeam pe Claudia de mana. Cam rau, cred. Pe Radu cred ca l-am speriat.

Mai trece juma’ de ora, vine cineva sa ma ia la intrebari. Anestezista aveam sa aflu. Ce-am mancat, ce n-am mancat, cum suport anestezicul, daca sunt alergica la ceva etc. Oare de ce a venit? Nu stie ca eu nu vreau cezariana?

Bine, fie, asta e jobul ei. Din nou medicul de garda. Adica tipa aia incruntata si fara pic de optimism. Si-apoi apogeul, tipa de la Neonatologie. Care vine si vorbeste 10 minute in continuu. Mai ca ma ameninta. Pana si pe Claudia o enerveaza. Si insira multe probleme: copilul va iesi cu probleme, copilul sufera, mentioneaza scaderile batailor inimii (stati, doamna, s- a intamplat o data, pt 3-4 secunde), ma declara inconstienta. „Ma uit la dvs. Sunteti prea calma. Nu cred ca realizati”. Nu, nu eram calma. Eram socata.

Iar plans. Zoe, cum esti tu acolo? Cum ea nu putea sa imi spuna, se pare ca trebuia sa iau o decizie. Copilul nu coboara, iar decizia ajunge sa fie cezariana. Durerile sunt si ele crunte. Zaher nu imi da sfaturi. Expune situatia. Pot astepta, dar nu se stie daca va cobori. Radu merge separat si vorbeste cu el. Zaher ii spune ceva de 10 ore. Nu stiu ce sa mai zic cu pronosticurile astea. Daca ar fi inceput sa coboare, nasterea chiar era aproape. De la dilatatie 8, cat mai putea dura? Mi-am adus aminte de tipa din prima zi. Dupa dilatatie 8, a nascut in jumatate de ora. Ma uitam si eu la cada. Undeva increderea se pierde. Chiar trebuie sa fac cezariana?

Nu, nu trebuie. Ma mai pot chinui, dar nu stiu cat. Iar limita durerii e si ea relativa. Iar daca scad din nou bataile inimii, gata cu vitaminele. Radu opteaza pentru cezariana – parca nici nu stie ce sa imi spuna. Mama imi sugereaza la fel. Doctorul ma lasa pe mine sa aleg. Ma lasa ce-i drept sa aleg, dar spunandu-mi ca nu se stie daca va cobori, nu ma ajuta. Inteleg teoretic cum sta treaba: ca pot ajunge la dilatatie 10, dar ea sa nu poata iesi. Nu e greu de constientizat. Dar ea e bine sau nu pana la urma? Unii zic da, altii zic nu. Ce inseamna asta? Iar aud de lichidul verde.

Si-atunci cumva ma hotarasc: facem cezariana. Pare sa fie o hotarare care vine de-a valma. Nu imi vine sa cred. Sa mai astept? Cat? Daca se intampla ceva?

Ok, facem cezariana. Cat dureaza? Vreau sa scap repede. Repede. Intr-o secunda. Sa iasa Zoe si sa fiu sigura ca e bine.

Intr-adevar, nu dureaza mult. In sala de operatii, urmeaza rahianestezie, cateva explicatii si gata. Incepe operatiunea. Simt niste lucruri. Undeva se si vede, dar nu ma uit. Apoi simt si alte lucruri. Mai nasoale. Cum imping, trag, cum vor s-o scoata de acolo. Dumnezeule. Si-apoi chiar e gata. O vad. O spala. O aduc langa mine. O pup. Pe barbie. Ziceam eu ca pe frunte. Nu am apucat. O pup de 2 ori pe barbie: Bine ai venit, Zoe.

Claudia e si ea in sala, ma felicita, zambeste, imi spune ca e bine. Nebuna de la Neonato imi spune si ea ca e bine. Bine, bine, dar scorul Apgar e 9/10. Ceva legat de cordonul ombilical. Nici nu mai stiu.

Se intampla apoi si alte lucruri, parca din filme SF. Imi vad picioarele, dar nu le simt. Vad cum mi le trag, cum le sterg, cum fac una-alta si eu nu simt nimic. Ce ciudat. Ajung apoi in Post-Operator si raman vreo 12 ore.  Mi-o aduc si pe Zoe la vreo 2 ore, o alaptez. Greu din pozitia aia, dar asta e prima noastra apropiere. O iau apoi si mi-o mai aduc la cerere, peste vreo 3 ore. Auzind un bebelus zbierand constant, am zis ca o fi ea. Si am sunat rapid sa aflu. Nu era ea. Ea era linistita in patut. Chiar si asa, am mai bifat o alaptare, am mai pupat-o de 2 ori si apoi la somn. Cu alaptatul ce-i drept e alta poveste. Poate o scriu si pe asta. O poveste cam neplacuta pana in momentul de fata. Dar se pare ca rabdarea piere ultima. La fel ca speranta.

In cazul nasterii, speranta a tot crescut. Si s-a mentinut. Pana cand nu prea a mai fost vreo speranta. O speranta intr-o nastere normala. Pentru ca o cezariana nu prea e nastere. Cel putin eu asa am simtit. Ca m-am chinuit si am asteptat si apoi am incheiat totul brusc, fara sa iau parte la actul final. Parca am lasat un lucru neterminat. Tot drumul la Constanta si toata asteptarea au fost in zadar. Am incercat ce-i drept, dar degeaba.

Nu regret alegerea sau operatia in sine.  Asa a fost sa fie pana la urma. Pentru toate exista un motiv. Nu l-am gasit pe asta inca, dar sper sa il gasesc. Imi pare rau insa. Si este o dezamagire care nu se poate explica. Dezamagire pe mai multe planuri. Dar gandul merge la Zoe si daca ea e bine si a fost bine in momentul nasterii, atunci nu mai conteaza. Nu mai conteaza durerile groaznice. De cap, de spate, de operatie. Complicatiile. Umflaturile. Incapacitatea corpului. Intoleranta la fire. Si multe altele pe langa.

Si totusi, ma intreb, dupa ce am ajuns s-o experimentez si pe asta:

De ce ar alege cineva sa faca cezariana la cerere?

De ce s-ar supune cineva unei astfel de operatii?

De bunavoie si nesilit de nimeni.

De ce sa iti faci rau cu mana ta?

Copilul de-abia il poti tine in brate, picioarele de-abia ti le poti misca, spatele de-abia ti-l poti indrepta si tot asa. De ce sa nu pot sa imi tin fetita pe burta atat cat vreau si cum vreau?

De ce sa ajungi sa te simti incapabil din proprie vointa?

Doar de frica durerii?

Ce-i drept, durerile travaliului m-au depasit si pe mine.

Fapt pentru care, din aceasta postura, tind sa nu mai desconsider asa de tare epidurala.

Dar cezariana?

Cezariana este o operatie. O taietura care poate genera probleme. O rana care se vindeca greu si afecteaza multe alte zone. E o prostie. Poate salva vieti, corect. Dar la cerere, e o prostie. Asta cred eu.

Nu ma pun in locul nimanui si nici nu judec. Dar ce simt pe pielea mea mi se pare dureros. Chiar daca multe alte femei trec prin asta si se refac rapid. Si eu o sa ma refac, o sa treaca si o sa fie bine. Dar pana atunci nu e.

Nici fizic, nici psihic.

Tot postul asta insa ajuta.

Standard

2 gânduri despre „Marile sperante

  1. Pingback: Constanta | O fata cu pofta de viata

  2. Pingback: Cezariana pentru a doua oara | O fata cu pofta de viata

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s