Ultima săptămână de izolare

Îmi pare și bine și rău că se termină izolarea. Ideea de stare de alertă în loc de stare de urgență nu e neapărat mai confortabilă, înțeleg doar că situația e mai degrabă puțin mai mult controlabilă și de asta ni se permite un pic de relaxare. Până la prima suprapopulare a spitalelor când oricând putem reveni la aceeași situație de urgență. Starea de urgență din țară nu e însă și o stare de urgență în casă. Și a fost bine că nu am simtit-o asa, ca altfel, in tot haosul universal al casei, ar fi fost greu. A fost relaxant pentru mine să păstrez ritmul, adică tinpul petrecut acasă, în familie, fiind în concediu de creștere copil. Chiar și cu gândul la ce voi face când ies din acest concediu, din care mai am mai mult de jumătate de an, nu m-am simțit în nesiguranță. Radu a avut mai multe griji (că doar era ciudat să existe o casă fără de griji), dar cred că mai puține decât ar fi anticipat, El oricum revine, treptat, un fel de part time. Mă gândesc la confortul și rutina acestor zile și parcă vreau să mai stăm așa, împreună, cu bune, cu rele, cu cititul meu și alergatul lui de dimineață, cu jocurile și cititul cu copiii, cu dansul, cu muzica, dacă s-ar putea mai puține certuri, ar fi super, dar până și astea ne-au ajutat. Știind că e ultima săptămână, mi-am notat niște gânduri, aproape zilnic și nu neapărat cu noimă.

Vineri, 8 mai: ne trezim, eu și cea mai mică, în jur de ora 8. Nu-mi vine să cred când mă uit la ceas. De obicei mă trezește (se ridică practic în fund și după două încercări nereușite de a o așeza la somn din nou, ne ridicăm din pat) în jur de 6-7. Dar nici ieri și nici azi, nu am mai culcat-o la al doilea somn, așa că ăsta poate fi motivul. Mi-am luat la revedere, în numele amândurora, de la acest somn la care mă chinuiam să o adorm , timp de cel puțin o oră. De ce, te întrebi, păi îți zic, pentru că ea deschide pleoapele obosite, epuizate chiar, la fiecare zgomot, zgomotuț, venit din partea surorilor ei, țipă și atunci efortul e prea mare. Ce ziceam de griji?! Cât mai puține. Fără chin de nicio parte. Plus că a doilea soln e diferit de primul, și nu doar pentru că primul se întâmplă să fie în exterior, în căruciorul, patul ei mobil și rabatabil, ci pentru că odată ce te odihnești la primul, se pare că nu-ți mai reușește și următorul. Gata cu somnul, hai cu școala. Școala online începe bine, fata mare face tot soiul de provocări la Artă, face food art din ceva măsline, portocale și valeriană, desenează, foarte frumos, zic eu, niște copii care se îmbrățișează, citește ceva și la Engleză, din Charlie și Fabrica de Ciocolată, apoi zice că nu mai vrea. Insist degeaba cu o activitate, ea preferă altceva. Au anumite activități considerate obligatorii și altele care ar trebui să le facă sau pe care ar putea să le facă. Mai precis există trei criterii de rezolvare: must, should, could. Ea se oprește la cele obligatorii, uneori mai încearcă și ceva din celelalte, dar rar și nici eu nu bat șaua (prea mult), pentru că altfel ne prăjim, toți, creierii și răbdarea. Fata mijlocie vrea să ne jucăm un joc cu familii, e foarte distractiv, toate 3 câștigăm. Cel mai mult îmi place cand stam jos pe covor, pe parchet, pe unde se poate, toti, unii langa altii si jucam ceva, uneori dupa regulile oficiale, alteori dupa regulile lor. Seara, copiii ies cu Radu cu bicicletele, eu am cursul de Studii Muzeale, prezint un inceput de lucrare la care tot am mesterit saptamana asta, ma cam doare capul dupa, cam ca atunci in facultate, dupa ce ma concentram foarte mult la un subiect. Feedback-ul e bun, e ora de culcare, supraviețuim cu toții. Fetele primesc de la bunica, care trece rapid prin zonă, o bluză, o rochie și un cozonac.

Sâmbătă, 9 mai: Radu face din nou creveți. Zilele cu creveți sunt minunate. Miroase bine în bucătărie, el primește toate laudele, are răbdare, pregătirea este esențială, usturoiul este rege (pe lângă crevete), mănâncă și fetele, una mai mult decat cealaltă, ieșim din nou pe lângă casă, ele se uită la ceva desene cu cai, eu citesc din altă carte a Elenei Ferrante, pe care de-abia mi-a adus-o curierul, e penultima din lista mea integrală cu cărțile ei. Iubire amară se numește. Îmi place weekendul, că e fără școală. Fetele sunt îmbrăcate în hainele noi, se joacă mult cu Lego. Se joacă mult, apoi se ceartă mult, se joacă mult, se ceartă mult. Seara fata mare își declară iubirea față de cea mică și atunci o înțeleg perfect. Inteleg perfect când seara imi spune că o iubește și ziua se supără când ii ia vreo jucarie. Seara se calmează toate spiritele. Inainte de pranz, insa, e și un pic de pacoste, nu doar dragoste. Zilele trecute mi-am pus dopuri în urechi ca să nu mai le aud țipetele și certurile. Și școala e uneori complicată, ne stârnește și stârnește multe emoții, de toate părțile, de toate felurile. Mănânc sparanghel pentru a două oară în viață, nu știu de ce l-am ocolit până cum. Fetele nici nu vor să guste. Mă enervează când nu vor să guste ceva care miroase așa bine. Am încredere totuși în intrarea mult mai rapidă a sparanghelului în viața lor față de a mea.

Duminică, 10 mai: Îmi place în weekend, toți împreună. Ies cu fetele, ca să îl las pe Radu să facă curat. Ne întoarcem, începem să mâncăm, Milla de-abia mănâncă, simt că îmi clocotește sângele când o văd că mai face așa, se strâmbă, dă pe jos, e clar că nu știu eu să pun o limită. O grăbesc, noi am terminat deja, amandoua au dat pe jos, sub masa sunt resturi de mâncare, firimituri, diverse, Radu se supără, o împinge pe Zoe să le strângă, eu sar la el, ne enervăm foarte tare. El are nevoie să îi recunoască cineva acest efort pe care îl face de vreo două luni, curățenia generală, printr-o recunoaștere reală, nu doar verbală, eu am nevoie să nu mai împingă niciun copil când e supărat, oricât de rar face asta, căci pentru mine, orice atingere la nervi e tot o formă de agresiune, el nu crede asta, eu țip, plâng, plec. E o zi foarte proastă. Stau puțin cu ele când se uită la un film, dar nu mă simt nici mamă bună, nici soție bună, nimic. Izolarea a scos și ce e mai bun și ce e mai rău din noi. Din noi și din copii. Măcar știm ce putem, ce nu putem, ce ne apasă butoanele, ce butoane ne apasă, ce suportăm și ce nu. Aproape.

Luni, 11 mai: De-abia vorbim. Oricât de mult am apucat să ne deschidem unul față de altul în perioada asta, vine un moment în care tot tăcerea e mai la îndemână. Mie nu îmi place să tac cand sunt nervoasă. Vreau să zic tot, să explic tot, să aflu tot. Dar treptat am învățat că trebuie să și ascult, să mă dau inapoi, să observ, acțiuni din astea care se dezvoltă odată cu inteligența emoțională. Fetele sunt vesele, cum se trezesc se duc iar la Lego. Își fac poveștile lor, se caută una pe alta, își țipă în urechi, apoi regăsesc firul calm al poveștii. Le întrerup ca să înceapă Zoe școala. Nu mai îmi place să fac asta. As vrea să le las de capul lor toată ziua. Nu mai îmi place să îi zic fetii mijlocii să o lase pe cea mare să se concentreze, să îi înterzic să o deranjeze. Cât să îi ceri unui copil să stea liniștit? Că de plecat în altă cameră nici ea nu vrea. Până la urmă face și ea un desen cu un curcubeu imens, pe care educatoarea îl va transforma în bucăți de fetru, pe care copilul le va coase pe traista de final de an. Înțelegeți ce zic? Copiii în ultimul an de grădi, la Waldorf, au un set de produse de pregătit. Kitul lor de școlar. Pentru că, deloc surprinzător pentru unii, ci doar pentru mine, și al doilea copil începe școala anul acesta. Clasa 0. Nu știm exact unde și de fapt nici dacă sigur în septembrie. Matematică, română, engleză, le rezolvă pe toate, degajată, cu mici întreruperi, pauze, supărări. Mici am zis.

Marți, 12 mai: Dacă ieri supărările au fost mici, azi sunt mari, foarte foarte mari. Totul e greu, matematică de azi nu mai e ca cea de ieri, nici părul nu mai stă bine, nici rochia, nici chiloții, nici mâncarea nu mai e bună, nimic nu e ok. Eu aduc gustări, ofer îmbrățișări, vorbesc, apoi mă enervez, cam după vreo 3-4 ore, ies din cameră, că trebuie să mai și gătesc. Observ un model. O zi e relaxată, una haotică. Ceilalți doi copii sunt mai calmi. Mai au și ei, desigur, momente de rebeliune și țipete pe note neidentificate, or fi octave sau altceva, dar în rest, copilul mare schimbă ritmul. Nu știu dacă e normal, corect, bine. Asta e. Poate din cauza școlii. Am nevoie să stăpânesc mai mult ritmul ăsta. Nu știu cum, așa că mai citesc câteva pagini din carte.

Miercuri, 13 mai: Mă distrez cu Kira și cu lanternele frontale. E grozavă. Fata e grozavă. Și lanterna e grozavă, căci am folosit-o de fiecare dată când am fost cu cortul, ba chiar când era Kira în burtă. O dată la mare și o dată la Sf. Gheorghe. Acum fata nu mai e în burtă, e chiar lângă mine, pe picioarele mele, mă joc cu ea și mă gândesc că asta ar trebuie de fapt să facem toată ziua, să ne jucăm. Nu să facem lecții sau alte activități, care oricât de mișto sunt, nu sunt mai importante decât joaca asta liberă, pe timp de izolare, de pandemie, de nesiguranță. Activitatea de la Mate ne salvează însă, pentru că e foarte interesantă și distractivă. Are nevoie să aleagă 6 produse din bucătărie, să le noteze numele, gramajele, datele de valabilitate și să facă niște calcule legate de aceste date: ce produs ar trebui consumat primul, câte expiră anul acesta, câte la anul, care e cel mai greu produs etc. Cutia de alune de pădure a și fost desfăcută și consumată. Eu fac mâncare, un fel de musaca, dar fără carne tocată, din care eu gust de câteva ori, Kira mănâncă cu poftă și cam atât. Restul se strâmbă și nici măcar nu încearcă. Fata mijlocie ascultă povești audio cu ta-su și e încântată că face și ea, 30 de minute la două zile, niște activități online cu o educatoare simpatică. Curierul mi-a adus cele două perechi de tenesi Bensimon, dintre care una e gri, preferata mea.

Joi, 14 mai: Ne trezim, eu cu Kira, tot la 8. De-atunci se trezește tot la 8. Ce bucurie pentru creierii și spatele meu. O mânca noaptea cât o mânca, punându-mă în tot felul de poziții, dar mă și lasă mai mult să dorm. Sunt recunoscătoare. Somnul la casa omului ajută la școala online, la conversații cu soțul (pe care de-abia le-am reluat), la zen, la regim. Ne pupăm cu toții, mâncăm, fetele se spală pe dinți, care cum poate, la intervale diferite de timp, nu mai contează că la o fată trebuie să insist. Începe școala, o văd deja nervoasă, de ce oare, nu știu, zice doar că nu vrea. Nu vrea să mai facă la matematică, nu îi place, nu îi iese. Dar parcă nici la restul materiilor nu vrea să lucreze, e obosită, o las în pauză, încă 5 minute, încă 5, tot nu vrea. E ziua lui Nu, o întreb eu. Râdem, face un cântecel, de fapt eu îl fac, cântecul Nu vreau să fac, la început ascultă, dar tot nu i se pare prea amuzant. E clar că trebuie să descarce niște emoții acolo. Dar de la un punct încolo nici eu nu mai pot și nu știu să zic, unde rămân aceste trăiri când nu dau pe afară, revin la cartea mea ca să mă calmez. Nu pot să oblig un copil să facă activități, nu-mi vine să o las nici cu ele nefăcute, activitățile și temele astea făcute cu supărare mi se par o prostie, iar nu știu să îmi ajut copilul, pare că nimic nu e ok. E ultima zi, oficial, de izolare, simt că nu se termină prea bine săptămâna. Aș fi vrut să încheiem cum am început: cu uleiuri esențiale, cu muzică și cu mese împreună. În schimb fiecare a mâncat când și cum a vrut. Fiecare a simțit să facă câte ceva, diferit, să se exprime clar și uneori vehement, ar trebui să mă bucur totuși, fiecare are ritmul lui, simt că ne armonizăm în nevoile astea diferite. Pentru că dincolo de neconcordanțe, ne găsim și un timp al nostru. Ne vorbim. Ambele fete mari îmi transmit din ce în ce mai clar ce simt. Oricât de neplăcut poate fi pentru mine. E neplăcerea mea. Nu e vina lor. „Gusturile mele s-au mai schimbat, nu mai îmi place peștele ăsta”. „Nu, nu vreau să fac asta și o să fie cum zic eu”. „Mi-ai promis ceva și vezi că nu vreau să mă minți”. Dar eu tot vreau mai mult. E greșit? Ar trebui să fac eu, prima, singură, ceva să fie mai mult? Sigur. Îi cer scuze lui Radu pentru duminică, l-a deranjat reacția mea. Aș vrea să înțeleagă. Nu înțelege. Poate altă dată. Aș vrea să existe implant de sentimente și gânduri, nu doar de păr.

Vineri, 15 mai: Primesc alertă pe telefon, despre starea de alertă. Pentru mine nu o să se schimbe prea multe coordonate, odată cu ziua de azi. O să stau tot în concediu de creștere copil, așa cum m-a prins și izolarea, o să stau tot cu ele, o să lucrez freelance când și cum pot, o să merg la Mega și la piață în același stil. Mă bucură ideea de relaxare a situației, dar mă și sperie o potențială buluceală în spațiul public. M-am obișnuit cu rutina acestor zile. M-am obișnuit cu ideea că mâine o pot lua de la capăt, cu speranța, că în ziua următoare sunt și mai calmă și mai calmă și mai calmă. Matematică e iar mișto azi, cu o misiune cu indicii, care implică câteva calcule, Zoe se gândește la o călătorie cu cortul, Milla îmi poartă iar rochia de când eram mică, cea cu soarele cusut pe piept, Kira iar trage de dulapul cu încălțăminte, unde testează din nou toți balerinii și toți teneșii și orice e mult mai mare pentru piciorusele ei. Fetele dorm la bunici în seara asta, le-a dus Radu, eu am avut curs, am vorbit de muzee-memoriale, muzee cu memorie, despre exemple mai potrivite sau mai puțin potrivite, despre Muzeul Evreiesc din Berlin, un exemplu de spațiu foarte bine gândit, despre care poate o să și scriu. Fac baie cu Kira, după masa ei de seară cu fasole și mămăligă și ceva resturi de kiwi, se bucură de fiecare picătură de apă, îmi vine să râd înăbușit când o văd cu fundulețul ei cum se plimbă prin cadă și când obosește, vine la mine în brațe, își lasă același fund micuț să cadă peste picioarele mele, cu un oftat scurt și o privire relaxată. Încerc apoi să fac curat în bibliotecă, arunc oamenii de zăpadă din hartie, mesteriti la grădiniță, că de două ierni stau acolo, vreau să mut toate cărțile fetelor în biblioteca mare, diverse. Aproape că îmi reușește, mai puțin momentul când vreau să rearanjez ceva și cade una dintre polițe, care deja nu mai poate susține nicio greutate. Poate chiar nu trebuie să fac nimic în seara asta, în care sunt doar cu fata cea mai mică, care deja doarme de la 20:23. Citesc totuși din cartea mea, vreau să o termin, mă așteaptă trei sferturi din bibliotecă cu poliță suferindă. Oare o să mai citesc asa des de maine încolo? Mă apuc să termin postarea, să-mi pun mica frustrare în cuvinte, altfel nu știu cum s-o numesc și nici Radu nu e aici, deci nu am cu cine să vorbesc. Vă spun vouă și sper să ascultați doar, nu să judecați.