Tantrumul e cel mai greu moment cu mai mulți copii. Acum.

Mă întreabă prietenii, prietenele, foștii colegi, lumea – cum e cu trei copii. E haos, e iubire, sunt multe gesturi, și blânde și agresive, e casa plină, capul plin, mâinile îmi sunt pline, gândurile se adună greu, dar cu mare drag. Iar apropo de greu, cred că e normal să fie greu cu mai mulți copii. Nu împovărător, nu istovitor, nu obositor până la sleire. E greu pentru că fiecare poate avea preferințe diferite la mâncare. Slavă Domnului, nu în fiecare zi. E greu pentru că fiecare vrea să vadă alt desen animat. Deocamdată doar două se uită la desene. Slavă Domnului, încă, și pentru asta. E greu pentru că se îmbracă diferit, iar unele haine se mai și murdăresc sau se rup sau dispar, ca prin magie. E greu pentru că sunt momente când vor în brațe în același timp sau pe umeri în același timp sau să asculte melodii diferite sau să facă caca în același vas de toaletă. Chiar așa e, cum vă zic.

CUM SĂ NU AM TIMP DE TANTRUMURI?!?

Dar cel mai greu e când fac un tantrum. O criză de plâns, de țipat, plus sau minus trântit pe jos, lovit în obiecte sau în oameni. Oamenii fiind părinții. Lovitul e rar, dar există. E tare greu atunci, poate fi sufocant chiar, e dureros pentru cap și poate și pentru suflet și în același timp e normal. Pentru mine e doar dureros pentru cap și e foarte complicat în materie de timp. Și odată nu era așa. Eram stăpână pe tantrumuri și nemulțumiri. Acum simt că nu mai am timp de niciunele. Prea multe nemulțumiri și țipete și supărări pentru diferite lucruri, de care nu pot să îmi fac timp, mai ales că se întâmplă lângă mine. Că de s-ar întâmplă între ele, le-aș lăsa să se descurce. Iar fetele noastre bagă câte o criză din asta în fiecare zi sau la două zile. Aș vrea să știu care sunt motivele, dar nu le știu. Aflu uneori că e din cauza unui coleg sau a unei jucării stricate, rupte sau pierdute, că e din cauza orezului prea fierbinte sau a surorii prea dominante. Aflu de la ele aceste explicații, atunci când le trece și sunt calme și mi le pot da, dar adevărul e că nu sunt sigură de niciuna. Sunt rare momentele în care aflu exact de unde a pornit supărarea, unde s-a făcut declicul, de la ce a pornit furtuna. Mă ajută și nu mă ajută asta. Mă ajută desigur, că pot să vorbesc mai clar cu copiii despre cum pot face altfel data viitoare, să căutăm câte o metodă de auto-liniștire, de adaptare, de, de, de, cum se cheamă aia de tot citeam despre ea, reziliență. Nu mă ajută prea mult, pentru că reacția lor este la fel de puternică în următoarea ocazie, din cu totul alt motiv. Deocamdată. Poate o să lucrăm în timp la reziliența asta.

MOTIVELE TANTRUMULUI

Adevărul este că nu am nevoie neapărat să știu motivul. Mai ales ca orice situație poate fi agravată de oboseală, accentuată de nemâncare, de soră mai mare, de soră mai mică, de o insistență a unui adult, de o lipsă de atenție și tot așa. Uneori e doar frustrare și asta e. E bună și asta. S-a scris mult despre crizele astea, copiii le fac, sunt normale. Poate doar frecvența sau durata sau intensitatea lor să aibă legatură cu o lipsă de constanță și de limite. Sau e lipsa de reziliență, de care ziceam. Realizez, în același timp, că nu putem avea o rutină, un proces consecvent al zilei. Clar nu așa cum scrie la carte. Nu ne iese cu somnul la ora potrivită în fiecare zi, nu ne iese cu mâncarea, cu parcul, cu temele. Ne ies cumva lucrurile, dar alternativ. O zi reușim să culcăm copiii la timp, o zi reușim să citim mult și liniștit, o zi facem un boardgame împreună. Printre ele strecurăm câte o plimbare cu bicicleta, câte o plimbare în parc, întâlniri cu alți copii. Altfel nu ne iese constant să mâncăm la ora 7 sau să se bage la 8 în pat sau să citească în fiecare seară câte o carte (la copilul mare mă refer aici). Și nu o să ne iasă. Nu ne iese nici în săptămâna în care nu facem nimic, separat pentru noi, nici în săptămâna în care facem (restaurant, film, orice fel de ieșire sau activitate, cum e fotbalul lui și mai nou, masterul meu). Și poate ăsta e un motiv de tantrum, mă gândesc. Când se îmbracă singure în pijama, fără să le ajutăm, când mănâncă singure, când se spală pe dinți fără să le repetăm, ba chiar își iau câte o carte și se așază în pat imediat, mă bucur și mă minunez. O data pe săptămâna cred că se întâmplă asta. Nu știu prin ce minune, nu știu să explic, poate când se simt ele cel mai bine, cel mai în siguranță, când au jucat toate jocurile și și-au trăit toate emoțiile.

Dar stai că am luat-o cu văicăreala înainte și am uitat de tantrum. Cel mai greu de fapt este că nu mai am la fel de mult timp de copii în momentul unui tantrum. Sau de fapt nu mai știu sau nu mai pot să îmi fac timp. Când suntem unu la unu cu câte un copil, e simplu. Observ că mie îmi e mai simplu. Sunt disponibilă să ascult și emoțional și fizic. Iar pentru copil asta este o lecție valoroasă și o amintire prețioasă. Sunt acolo, sunt cu copilul, stau cât mai aproape (vezi o tehnică extraordinară hand în hand parenting: stai aproape, cât mai aproape, cu corpul, cu inima, ca să simtă iubirea și atenția și grija), îmbrățișez când îmi dă voie, ascult. Toate sunt bune, e pace din nou. Când sunt trei copii, apoi nu mai e chip să o scoatem prea rapid la capăt. Desigur, depinde și cât de mârâiți și nemulțumiți și obosiți sunt și ceilalți doi. Nu pot nici să ascult, nu se aude nimic, nu pot nici să stau, nici aproape, nici unde, ușile se trântesc, copiii parcă se întrec în țipete, e haos. Sunt zile în care este 75% haos și 25% liniște. Așa sunt. Nu le pot auzi, nu pot coborî la nivelul lor, exact când sunt cu Kira în brațe și simt că ar trebui să îi arăt, uite așa, poftim, așa se face să fii alături de sora ta căreia îi e greu, tocmai atunci mă tem că ea se sperie (și cred că se și se sperie, căci o văd cum se afundă în mine). Dar n-o să mă mai tem. Trebuie să pot să rămân aproape de copilul care țipă și să am încredere în celălalt că înțelege ce fac. Altfel n-o să pot să fac ce scrie aici Brené Brown, cu atâta iubire: „Let your face speak what’s în your heart”.

Ea menționează acest sfat, primit la rândul ei de la altcineva, într-un alt context, cel al întâmpinării copilului, un alt moment în care poți să-ți arăți, atât de simplu, iubirea, dar eu vreau să-l inserez neapărat aici, în momentul cel mai nasol, cel mai greu pentru copil și cel mai provocator pentru părinte: atunci trebuie să fac cumva, pentru că știu că pot, trebuie să fac cumva, ca ochii mei și mișcarile și inima mea și corpul meu să fie alături de ea. Oricare fată a mea ar fi ea.

Brené Brown este profesoară şi cercetătoare la Colegiul Postuniversitar de Asistenţă Socială de la Universitatea din Houston, Texas. În ultimii treisprezece ani, a studiat vulnerabilitatea, curajul sentimentul valorii personale şi cel al ruşinii. Este autoarea a trei cărţi care au ajuns nr. 1 pe lista celor mai bine vândute titluri a cotidianului The New York Times: The Gifts of Imperfection (Darurile imperfecţiunii) în 2010, Daring Greatly, în 2012 şi Rising Strong, în 2015. A sustinut o conferinţă, „Puterea vulnerabilităţii“, in cadrul conferintelor TED pe care probabil o stiti. Sau poate ii stiti episodul de pe Netflix, in care vorbeste tot despre curaj șu vulnerabilitate.

Și iată cum am ajuns de la un tantrum la vulnerabilitate, fără să îmi propun, dar cred că deloc întâmplător.

TANTRUMUL E O CRIZĂ. DAR CRED CĂ UNA DE IUBIRE ȘI DE ACCEPTARE.

De pe site-ul lui Brené, mai extrag o cugetare si o pun aici pentru oricine are nevoie, inclusiv eu: Trust is earned in the smallest of moments. It is earned not through heroic deeds, or even highly visible actions, but through paying attention, listening, and gestures of genuine care and connection. Adică ascultare, atenție, stat aproape, în momentele astea scurte, intense, cele mai grele, 10 minute, 30 de minute din 24 de ore. Nu durează mult, dar contează enorm. Acum, în momentul asta cel mai greu pentru mine, eu pot să îi câștig și mai mult încrederea. Sunt alături de ea și ea va ține minte asta. Va ști că am fost alături de ea. Chiar dacă nu îmi spune. Ba chiar țipă la mine. Va simți și eu voi simți că am reușit să fiu alături de ea în momentul ei cel mai rău. Și atunci voi avea și eu încredere în mine și ea va avea încredere în mine. Fiecare tantrum e un moment de învățare. Acolo e adevărul. Așa cum o provocare sau o greșeală este de fapt o oportunitate, așa este și tantrumul.

ÎNCĂ 2 OBSERVAȚII

1: COPIII SUNT BUNI. Așa cum scrie și pe site-ul menționat mai sus și probabil în multe cărți și în inimile noastre. Copiii nu sunt răi. Tuturor ne place să fim veseli și buni și cooperanți și relaxați. Lor cu atât mai mult. Copiii sunt, de altfel, construiți să aibă parte de multe experiențe bune și plăcute și să fie veseli, să aibă tone de entuziasm. Dar natura lor bună poate fi compromisă de sentimente și de emoții rele. Când sunt triști, speriați, frustrați, neînțeleși, emoționați, umiliți. Această tensiune emoțională îi face să nu mai aibă încredere, să nu mai coopereze, să nu mai fie deschiși către nimeni și nimic. Când sunt copleșiți de sentimente rele și grele, copiii nu mai gândesc. Nu pot gândi. Când le este greu și se simt răniți, copiii au un comportament irațional, temător, au reacții care te fac să nu-i placi prea mult în momentul respectiv. Dar aceste reacții sunt de fapt strigăte de ajutor. Copilul care voia să mănânce, apoi nu mai voia, apoi voia din nou, îți arată că abilitatea lui de a gândi a fost compromisă. Și asta este modul lui de a cere ajutor. Iar cu cu puțin ajutor, un copil supărat și/sau furios sau inflexibil își poate recăpăta rapid rațiunea. Cu ajutorul unui adult înțelegător care să îi fie aproape.

2: EU ÎN LOCUL EI. Ce aș fi făcut, să fi fost eu în locul ei (al oricărei fete, mari sau mijlocii)? De câte ori nu am vrut și eu de fapt, să țip, după un proiect refuzat, o idee respinsă, un client nervos, un șofer care m-a jignit în trafic? După ce m-am enervat și am înjurat. Dacă aș fi țipat așa ca ea, cu toată forța, cu toată gura. Dacă aș fi trântit uși cum face ea. Poate aș fi fost la fel de zen cum e ea după. Doamne-ajută. Rău cu tantrum, dar parcă mai rau fără. Știți voi ce zic.

Fotografia e făcută în parcul Herăstrău, fix după un tantrum, care implica o toaletă publică.

2 gânduri despre „Tantrumul e cel mai greu moment cu mai mulți copii. Acum.

Lasă un răspuns la anașimaria Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s