Am împlinit 37 de ani. Am supraviețuit.

Sunt de 37 de ani aici. E mult. Așa mi se pare. Sunt mulți ani. Și încă nu știu multe, nu am văzut toate filmele, toate serialele, nu am citit toate Dilemele și toate cărțile, nici măcar o carte pe lună, uneori. Nu am gătit toate clătitele, nu am oferit toate îmbrățișările și toate săruturile. Mai am. Deși aș fi zis că se cam termină undeva pe la 36, așa cum s-a terminat și pentru mama mea, cam tot pe atunci, din cauza bolii. N-aș fi vrut să trăiesc cu senzația sau cu gândul ăsta, dar am trăit. Și-acum pot să mă mai liniștesc, să zâmbesc, să zic că am supraviețuit gândului și vieții. Mi-e teamă însă să nu zâmbesc prea mult, să nu insist prea mult, să nu zic ceva ce nu ar trebui zis. Căci știți cum e, life as we know it, can change in an instant. Vezi Joan Didion.

La 37 de ani, dincolo de supraviețuire, apreciez abilitatea de autocunoaștere. N-aș da vârsta asta pe niciuna. Știu ce îmi doresc (uneori prea mult), ce îmi place, cum să cer ce îmi place, fără să îmi fie teamă de refuz (doar formularea cerinței și poate fi de ajuns), ce nevoi am, care e felul meu de a iubi, ce pot să ofer.

In ziua când am împlinit 37 de ani am făcut ce am simțit. Nu e chiar ușor să faci ce simți. Și nu doar pentru că ești o bucată dintr-o familie numeroasă (neîntâmplător, chiar mama), ci pentru e greu să pui pe foaie o nevoie, o dorință, două, trei, să tragi linie și chiar să le îndeplinești. Eu am fost la manichiură-pedichiură, m-am coafat, am fost la epilat, am fost la film în miezul zilei (la Joker, că La Gomera lui Corneliu Porumboiu nu rula la ora la care puteam eu), am mâncat ramen de la Kanpai și tort raw-vegan de la Ostraw Vegan, fix cum mi-am dorit. Am stat și cu mine și cu fetele mele și cu soțul meu. Am avut timp pentru fiecare, chiar dacă mai puțin pentru fete și mai mult pentru mine. Iar ceilalți au avut și ei timp pentru mine, atât cât a fost. Mulțumesc. Am primit parfum, cercei și multe flori. A fost o aniversare fără stat prea mult pe-afară și fără dans, alte două lucruri care mi se par importante la o zi de naștere, dar toate s-au aliniat atât de bine, încât ar fi trebuit să fie ziua mai lungă să mai fi încăput ceva.

La 37 de ani încep un Master de Antropologie. Chiar mă gândeam când îi va veni momentul. Merg cât pot, am fost 2 zile din 4 săptămâna asta, dar cred că mă vor primi și cu Kira și ei îi va plăcea, cât să ajung uneori chiar 4 din 4.

La 37 de ani am primit multe mesaje și telefoane și urări pe Facebook și Whatsup. La 37 de ani știu că nu sunt nebună atunci când el îmi zice că sunt nebună, nu mai îmi vine să mă arunc pe geam când aud o critică și știu încă să cânt cântece pentru copii. La 37 de ani citesc Harry Potter pentru prima data (copiilor, dar și mie). La 37 de ani am 78 de kilograme, după ce la 36 aveam peste 102 (când aveam 39 de săptămâni de sarcină și am încetat să mă mai urc pe cântar). La 37 de ani am și curiozitatea și furia de la 3 sau 7 ani. Curiozitatea încerc să o satisfac zi de zi și cu furia învăț să trăiesc și să o înțeleg.