“Mai zi-mi cum face Kira” și îi zic și ea râde, râde tare, îi pică granola din gură, pe pătura din poieniță. Dar ce mai contează, când deja sunt zeci de firimituri pe ea, iar râsul, mai ales după plâns, este cel mai bun medicament din lume. Eu îi zic cum face Kira, adică îmi imaginez ce vrea să facă mititica atunci când își pune de fapt o pungă pe picior, una în cap, când pleacă de noi și apoi se întoarce, când scoate limba sau când își ridică fundul. Îmi imaginez și spun tare, iar copilul mare râde, râde, râde. „Tu nu te opri, mami, mai zi”.
“Îmi place de Kira pentru că e foarte drăguță”, zice ea, sinceră. Dar la cealaltă sora a ta ce-ți place? o întreb și eu, curioasă. „Îmi place că pot să mă joc cu ea”. I-am spus că sora ei mijlocie a răspuns același lucru când am întrebat-o ce o face fericită: că pot să mă joc cu Zoe. Atunci am realizat că am făcut bine. Și că al doilea cel mai bun cadou pe care îl putem oferi copiilor noștri, dacă vrem, după timpul nostru, e un frate sau o soră.
“Cum te simți la școala asta?” o întreb eu, azi. „Bine, e frumos”, zice ea, rapid. „Ești liniștită, relaxată sau îngrijorată că nu înțelegi uneori?” o întreb, neutru, pe cât pot eu de neutru, pentru că, de anul ăsta, nu mai e la școala de stat de lângă casă, ci la o școală în limba engleză și e clar că nu înțelege încă, pentru că nu știa decât foarte puține cuvinte în engleză. „Sunt relaxată”, spune ea, pe un ton chiar relaxat. „Doar când nu înțeleg ce zice învățătoarea, mă gândesc ce caut eu aici”, continuă ea, cam cu aceste cuvinte, și mă pune pe gânduri, căci așa sinceritate nu aud în fiecare zi. „Dar apoi, după ce îmi traduce și înțeleg, e bine”. „Ai fi vrut să mai fii la școala de anul trecut sau e bine aici?” „E bine aici”, zice ea, și într-adevăr cred că îi e bine, pentru că doar o dată m-a întrebat, de când a început școala, de ce a fost nevoie să se mute și de alte zece ori mi-a zis că e bine. „Ai fi vrut să fi făcut și anul trecut tot la școala asta sau ți-a plăcut să ai și experiența celeilalte școli?” o întreb eu, de parcă aș vrea să scot totul acum din ea și din mintea și inima ei. „Mi-a plăcut să am și experiența celeilalte școli”, îmi spune și cu asta închei cu întrebările, pentru că știu că îi place, dar încă îi e greu. Și mie îmi e. Poate chiar mai mult.
„Dacă mai țipi.... Pleacă de aici, dacă nu mănânci, Hai, pleacă” îi zice el, enervat, când ea se supără și țipă și comentează că nu vrea bulzul, cu care fusese de acord înainte. Și îmi vine și mie să mă enervez, căci nu e prima oară când face așa. Pe de altă parte, el nu știe că ea a mâncat și în parc granola. Iar ea nu știe sau nu înțelege că ta-su e și el obosit, chiar dacă a venit de jumătate de ora și nu știe ce a făcut el înainte. E ok, sunt eu arbitrul. Ea pleacă, el mă pupă, mâncăm în continuare mămăligă cu niște ficăței, gătiți incorect, datorită întreruperii și întârzierii procesului, cam cu o oră, cât a durat escapada în parc. Căci până la urmă, roata de douăzeci de ori în parc și câteva runde de râs bun sunt mai importante decât niște ficăței bine făcuți. Deși, dacă întrebi soțul, ficățeii gustoși ar fi mers foarte bine lângă vinul rose. Data viitoare.
Îmi e teamă uneori să povestesc ce îmi spun fetele, ce gândesc ele, cum reacționează. Îmi e teamă că le scot prea mult în evidență, că le pun viața pe tavă și cel mai probabil asta fac. Dar oare s-ar supăra, când o fac fără să le judec, fără să râd de ele, doar cu ochii observatorului. Le-ar deranja dacă le-ar regăsi aici pe toate, în văzul lor, dar în același timp și în văzul lumii? Ar înțelege că sunt lucruri pe care le destăinui pentru a inspira, pentru a înțelege (și eu și alții)? Ar înțelege că poate fi și pentru ele, în mod special, o modalitate de a-și aminti, de a se cunoaște? Eu sper că da.
anașimaria 