Hristos a înviat, noi am mers la cimitir

E a doua zi de Paște, ne ducem spre cimitir. Ajungem de fapt la două cimitire. Unul în care prietena ei, tot profesoară, urma să fie îngropată. Oasele ei urmau să rămână în pământul ăla de oraș de provincie pe vecie. Căci sufletul, după cum ne place uneori să credem și poate chiar e adevărat, zboară și zburdă și se bucură în continuare de alte forme și alte vieți. Aprinde o lumânare, îi duce niște flori albe. N-am reținut dacă erau garoafe. Așa cumpăra odată în zilele în care mergeam la cimitir. Garoafe. Dar de câțiva ani, alege orice fel de floare. Mi se pare firesc. Și mort și tot îți plac florile, oricum ar fi ele.

Al doilea e cimitirul în care e îngropată deja, de vreo 32 de ani, sora ei. E cimitirul surorii ei. Și nu doar pentru că ea e cea mai importantă persoană din tot locul ăla, dar și pentru că e primul mormânt din cimitir. Primul din dreapta. Și acolo aprinde lumânări și pune și flori (pun și eu niște narcise albe) și apoi povestește. Eu ascult, nu întrerup.

Ce-ai, fată? Sau poate a zis Fată, ce-ai? Așa a întrebat-o pe sora ei, într-o zi când a intrat peste ea în baie. Întrebarea asta cade ca o bombă. De-asta poate nici nu am reținut, unde era cuvântul „fată”, la început sau la final de propoziție. Nu mă așteptăm. Fata de care vorbea era aproape leșinată în baie, galbenă la față. Era sora ei, care se pare că a avut și cancer și icter și multe la un loc, într-o perioadă scurtă de ani, câțiva ani după ce a născut. Așa vorbeau ele între ele, surorile cu părul lung și mătătos. Atât de mătătos încât lor li se părea rar, așa cum mi se pare și mie, că doar le moștenesc. Am încă în cap familiaritatea și îngrijorarea din această întrebare, deși a doua zi de Paște a fost acum trei zile. Cât de bine se înțelegeau? Își povesteau secretele, supărările, bolile? Se pare că nu atât de mult. Fata era cam secretoasă sau poate, de fapt, temătoare, impresionată de tot ce i se întâmpla pe măsură ce apăreau diferite simptome, diferite situații sau reacții. Îi e dor de ea. Era singura ei soră. Și a cincea să fi fost și tot cred că îi era dor. Mai să plângă când îmi spune de ziua când a plecat de acasă, adică să se mărite și să locuiască cu soțul ei. Mai să-și înghită cuvintele când îmi spune oful ei cel mai mare, cum că, poate, cine știe, dacă ar fi rămas, necăsătorită ca ea, nu ar fi murit. M-au impresionat și povestea și gândurile și dorul. Pentru că și eu simt, deși cu totul altfel, dorul ăsta. Pentru ea e sora, pentru mine, mama.

Bebelușul mic cu ochi albaștri, nepoata cum ar veni, de-ar fi fost să fie, se trezește și începe să plângă, acolo în scoică, în timpul drumului de întoarcere. Încep să-i cânt, că altfel aș mai fi rămas în povestea surorilor, în complicitatea și în trecutul lor. Chiar dacă povestea ne-a încurcat drumul și l-am greșit, de două ori, cu vreo 15 km.

Pe unde-o fi umblând acum fata asta? I-am zis să-mi mai povestească despre ea. Noroc că săptămâna viitoare vom fi din nou împreună și poate o să-mi spună tot felul de alte întâmplări despre sora ei, care o să mă facă să plâng, dar la care o să și zâmbesc, pentru că o mamă are omul.