1: Băiatul de la teatru
Pe unul l-am văzut și l-am auzit vorbind în a doua seară când am fost la Festivalul de Teatru Independent Undercloud. A doua seara a noastră (mai văzusem piesa Cu ce vă servesc? și urma să mai stăm la Colibri, în aceeași seară) era de fapt a noua seară de Festival, dar nu asta e important. Era un băiat în jur de 16 ani, sper că am ținut bine minte. Era în sala unde 4 actori jucau piesa Foreplay, stătea pe locurile din spate, deși nu chiar pe ultimul rând. În piesa Foreplay actorii au vorbit despre mame adolescente gravide, despre nașterile timpurii, despre gravide adolescente care încă nu și-au dat examentul de Bacalaureat și îl vor da cu greu sau nu îl vor da niciodată, pentru că unele chiar nu au făcut școală, despre mame minore, din București, Vaslui, Urziceni și Ploiești. Poveștile actorilor, întâmplări fictive s-au combinat cu fragmente de interviuri reale și ulterior cu un moment interactiv dintre actori și public. Actorii au împărțit tuturor din sală câte un test de sarcină. Eu l-am nimerit pe cel cu două liniuțe. Destinul știe, mă urmărește. Fiecare și-a ales câte un test, la întâmplare și fără să vadă, negativ sau pozitiv. Și-atunci am cunoscut băiatul de care zic. El, la fel ca și mine, căpătase un test cu două liniuțe. Unul dintre actori, singurul bărbat de pe scenă, îl întreabă cum ar fi dacă i s-ar întâmplat prietenei lui. Dacă ea ar avea 14 ani și ar rămâne gravidă? Dacă el, la 14 sau 16, cât avea atunci, nu-i mare diferență, ar afla că urmează să fie tată. Ce ar face? Băiatul se gândește puțin, stând în picioare și cu șapca întoarsă invers, și răspunde că, înainte de toate, ar vorbi cu mama lui. Cu mama lui, de care mulți băieți la vârsta asta sau la multe alte vârste, fug. Mai ales în momente din acestea, nu triste sau delicate, ci pur și simplu emoționante, importante, schimbătoare de vieți. Actorul îl întreabă totuși, ce ar face, practic. Ce decizie ar lua. Și băiatul se mai gândește și zice că ar păstra copilul, că ar lucra să îi asigure un viitor, bucăți de discurs pe care le-am mai auzit, dar pe care le crede și le spune serios. Și totuși, adaugă, pentru a două oară, că înainte să ia această decizie, vrea să o discute în familie.
2: Băiatul de la curte
Într-o nu știu care seară, într-o nu știu care vară, după cum cântă uneori fetele mele. Dar de fapt seara o știu, căci a fost chiar asta, iar vară nu mai este, căci se pare că toți am sărbătorit-o în weekend, pe ultima. Ultima zi de vară. Astfel încât, în a doua zi de toamnă, un băiat și-a sărbătorit primii 3 ani din viață. S-a jucat, a țipat, a alergat, a sărit în trambulină, a căzut, s-a împiedicat, s-a lăsat pupat. Când tatăl lui a adus tortul, în curtea din grădină, la lumina unor lămpi, invitații au început să-i cânte La mulți ani. Iar când invitații au început să-i cânte, el s-a uitat la ei. La fiecare în parte. Și-a dus privirea de la unul la altul, să vadă cum fiecare îi cântă, doar lui. Am observat copii care se uită la tort, la mama lor, la întreg grupul de invitați sau undeva într-un loc, poate fix, pe toată durata unui cântec de sărbătoare, dar băiatul vesel și conștient de moment, primea, atent, urarea din partea tuturor, dar mai ales din partea fiecăruia. A fiecărui om, care până la urmă, venise acolo în curte (pardon, în safari, căci aceasta era tema petrecerii), special pentru el. Iar el, zău dacă nu era recunoscător pentru asta. În timp ce noi ne chinuim să părem și ulterior chiar să fim recunoscători pentru tot ce ni se întâmplă și pentru tot ce trăim.
Mama lui a făcut aceste materiale vesele, pentru un băiat vesel, chiar și în junglă. Sau mai ales acolo.
anașimaria 