The Power of Storytelling e o conferință despre povești. Despre rolul și puterea unei povești, despre subiect, despre idee, despre modul în care cauți sau descoperi o poveste, cum o trăiești, o scrii, o lași să crească singură sau o ajuți. E despre forța magică și totuși foarte palpabilă a unei povești care poate schimba oameni și deci lumea. E singurul festival de storytelling din Europa de Est și de 6 ani încoace se organizează la Hotel Pullman în București unde vin tot soiul de speakeri, oameni premiați, modești, cu șarm în vorbire și cu povești de viață, oameni normali, dar cu puterea inspirației și a visului și a scrisului, până la urmă. Sau a vorbitului. Sunt scriitori, producători, compozitori, artiști, ilustratori, oameni care inovează, care schimbă, refac, reiau, încep lucruri care apoi se transformă în povești.
Eu încerc să ajung la conferința asta cam de 3 ani. Am mai participat la evenimentele conexe, ba la un mic seminar, ba la o proiecție, acum Radu mi-a făcut cadou biletul de ziua mea. Și m-am înscris și la timp, adică acum 4-5 luni, când încă mai erau locuri, pentru că asta era de fapt problema cu care m-am confruntat: mă trezeam târziu cu înscrierea și cu cel puțin o lună înainte, dacă nu chiar mai bine de o lună, totul era fully booked.
Și deci conferința e despre poveștile care vin de oriunde și merg tot oriunde vor ele, dar eu m-am dus pentru că vreau să aflu cum fac din rahat poveste, să aflu din gura unor oameni mișto cum au făcut ei, cum i-a vindecat sau i-a mișcat sau i-a schimbat pe ei o poveste și cum le-au creat sau le-au trăit ei pe-ale lor.
M-am dus asadar, vineri seara eram acolo, sâmbătă am fost toată ziua acolo, tema de anul acesta a fost „Dare to wander”, care mi-a permis să visez tot felul de scenarii, să pun pe hârtie o idee pe care chiar vreau să o și duc la capăt, ce să mai, să vreau să scriu, mai mult, mai bine, să cutreier, să încerc mai multe.
Vineri au vorbit Cheryl Strayed, Wendy Macnaughton, Joan Moaallem și Colin Meloy care a și cântat de fapt, el fiind compozitor și cântăreț în formația The Decemberists de care eu de-abia am auzit, dar pe care ieri am ascultat-o cam toată ziua. Cheryl Strayed e o tipă care a făcut traseul Pacific Crest Trail (PCT) după ce i-a murit mama de cancer, nepermis de rapid, cam într-o săptămână, după care a făcut sex cu bărbați oarecare și a luat droguri, nu știu de care, după care a divorțat de soțul de atunci și mă rog, a făcut acest traseu ca să se regăsească. „Să regăsească fata pe care o crescuse mama”, vorba ei. E o tipă inteligentă, amuzantă, care a studiat ceva la viața ei, după care s-a întâmplat asta cu traseul, apoi a scris o carte, Wild (Sălbăticie, așa cum e tradusă la noi, am luat-o și mi-a și semnat-o autoarea, ce mă bucur) și apoi un regizor, nu știu acum cine, a făcut un film, bazat pe acest capitol din viața ei. Și acest film, tot Wild se cheamă, a fost înscris la Oscar-uri și cred că nu a luat nimic, dar chiar și fără Oscar, e superb. L-am văzut la Elvira Popescu săptămâna trecută. Am plâns, am râs, mi-a stat un nod în gât, este onest și uman și emoțional. Dar pe mine mă emoționează o groază de lucruri de când sunt mamă, deci asta nu ar fi neapărat un criteriu.
Apoi Wendy, o ilustratoare tare simpatică și tonică și care chiar ilustrează foarte mișto a vorbit despre colaborare, despre cum e o artă să știi să îți alegi și să respecți oamenii cu care colaborarezi, fie ei din același domeniu sau din altele. A vorbit de condiția geniului și ulterior a artistului, creatorului, care e adesea una de sine stătătoare, văzută, filmată și studiată izolat, că și când o idee poate veni de undeva de sus, de la vreo divinitate, fără nicio altă influență sau sursă. Iar ea spune că de fapt totul este un parteneriat. Fie în momentul căutării poveștilor sau al cercetării, editării sau scrierii lor, suntem mereu într-un act de creație care necesită participarea mai multor persoane. Asta e un lucru real și care trebuie respectat. Și că orice idee care vine, de oriunde vine ea și în orice circumstanță, are nevoie de muncă, muncă și iar muncă, ca apoi să existe și să se transforme în ceva.
Al treilea tip, Jon Mooallem, a spus o poveste incredibilă despre niște porumbei, de fapt incredibil cred că era, sau cel puțin părea cam suprarealist, contextul acestei povești, nu am reținut tot, că am ieșit puțin să îmi iau o apă, dar tot el a mai vorbit și a două zi și ne-a mai povestit ceva la fel de ireal. Ceva despre figura lui, care are ce-i drept o formă mai puțin întâlnită și cum cineva i-a spus odată că seamănă cu un toreador spaniol, pe nume Manolete și de aici s-a apucat să studieze viață tipului. Și uite așa a descoperit diferențe, unele chiar tragice, asemănări, unele chiar amuzante. Dar felul cum a evoluat acest moment în viața lui și cum totul a devenit o poveste pe care ne-a spus-o extrem de firesc, de împăcat, m-a făcut să scriu pe carnețelul meu din sacoșa primită la intrare, The Wanderer’s Kit, că orice poate fi o poveste. Și de fapt este. Doar că trebuie spusă, ca să existe și să aflăm. Poate oamenii chiar duc lipsă de povești. Povești simple, bune, umane, spuse sau citite împătimit sau detașat, blând și calm, cu sau fără final fericit, sau deschis cum zic scriitorii.
La finalul zilei de vineri a mai vorbit, și cântat după cum ziceam, Colin Meloy, acest tip șarmant care părea să mai fi ținut conferințe cu chitara la gât de multe ori. Nu neg că îi stătea foarte bine și parcă făcea acest mix să pară atât de simplu, încât mă și gândeam cum ar fi să învăț și eu serios să cânt la acordeon și să țin și eu o prezentare în tandem. A cântat deci tipul niște melodii chiar de când a început să le scrie, de când le cântă în baruri, ba chiar într-unele în care era numai el cu barmanul, uneori chiar și fără. A trecut apoi la alt nivel, iar acum cântă în această formație The Decemberists și are o soție ilustratoare, Carson Ellis, care îi face cover-urile de CD-uri și multe alte materiale, în stilul ei mai dark, mai colorat, dar mereu proaspăt și minuțios. Și care a venit și ea și a vorbit a două zi. Mi-a plăcut, am plecat spre Ploiești, spre petrecerea Rodicăi de 34 de ani, cu inima împăcată și plină de poveste.
După noaptea cu petrecerea, cu mult dans și mult vin rose, bineînțeles, m-am trezit dimineață, am plecat iar spre București și am absorbit tot ce s-a vorbit. Mi-am și notat niște lucruri, am și cumpărat niște cărți, după care am urmărit autorii pentru autografe, le-am lăsat și eu mesaje la rândul meu, am mâncat și niște salate bune și ceva carne cu legume. Nu mult, că nu degeaba am început acupunctură. Și da, cărțile sunt minunate, mi-am luat cartea „Salbaticie”, mi-am luat „Home”, ilustrată de Carson Ellis, e tare mișto, cartea Indrazneata, scrisa de Caroline Paul, și ea speaker în ziua de sâmbătă, o carte cu aventuri, și ele tot povești, deși cu mai multă adrenalină, din care am și citit jumătate în pauza de conferințe, mi-am mai luat una scrisa de Jonah Sachs, cu semnătura și mesaj, aka autograf, evident, mi-am luat și cartea Brief scrisă de Sorin Trâncă, și pe el l-am urmărit într-o pauză pentru autograf, că de ce nu până la urmă, dar nu ne-am intersectat. Și parcă am mai luat una, dar acum nu mai știu care. Dar între mâncat și cheltuit bani pe cărți, am mai ascultat niște povești. L-am ascultat pe Tolontan care a vorbit despre investigația deja faimoasă și din păcate, atât de necesară, despre dezinfectanții din spitale. De fapt ăsta a fost intro-ul, după care a vorbit despre rezultatele unei analize făcută de el, alături de Marina Popescu, despre discursul urii pe internet, cum l-a numit el, contabilizat în comentariile userilor. Șidespre modul în care trebuie (pentru că e nevoie) să moderezi anumite comentarii. Și cum surprinzător, moderarea aduce cu sine toleranță și respect. Cât timp moderezi comentariul, nu omul. Am desenat apoi cu ochii închiși pe o bucată de hârtie și am auzit o tipă ușchită și surprinzătoare, purtând tocuri cui, vorbind de poezie, Tara Skurtu pe numele ei, o tipă care predă de vreo 3 ani la Universitatea din Brașov și deci stă în România, ea nefiind româncă, dar având ceva legături pe aici. Am aplaudat-o pe Carson Ellis, soția lui Colin de mai sus, l-am ascultat foarte atent pe Brian, regizorul, soțul lui Cheryl tot de mai sus și apoi am râs, am râs sănătos când a vorbit, de două ori chiar, Caroline Paul, partenera lui Wendy, da, evident, tot cea de mai sus. Pentru că asta a fost o treaba tare bună -existența a 3 cupluri, dintre care, fiecare a fost speaker- care din nou mi-a plăcut și m-a ajutat să înțeleg și mai mult viețile acestor oameni invitați, contextul poveștilor lor, drive-ul pe care-l aveau și tot așa. Tim Howard, producător al podcastului Reply All a fost savuros. Tușea și zicea. Iar eu aș zice să intrați pe podcastul lui și să ascultați ce vorbesc oamenii acolo. Că o mare parte din ce e acolo pornește de la el. Caroline Paul a vorbit destul de mult despre lucrurile care apar scrise și în cartea ei, „Îndrăzneața”, despre aceste aventuri ale ei, care sincer nu știu exact din ce veneau, dacă era doar un imbold, o trăsătură, o curiozitate sau o neliniște care te ține viu și alert, dar și despre momentele ei de ceva mai multă sau mai puțină glorie legate de scris. Ah, și despre sora ei, actrita in Baywatch, cu care eu o asemănasem involuntar și inconștient, iar dacă m-aș fi gândit direct la serialul cu salvamarele fetele, aș fi crezut că este chiar ea. L-am ascultat pe Chris Jones, vorbitor la celelalte 5 ediții, simplu invitat la aceasta și totuși auto-invitat pe scenă pentru vreo 10-15 minute când și-a deschis inima către toți de-acolo și cu toate premiile lui și faima de scriitor la revista Esquire și la revista ESPN, a îndrăznit să spună ce și cum i s-au întâmplat numai chestii nasoale în anul dintre cele două ediții. În șlapi și cu un umor pe care oamenii uneori triști îl au foarte dezvoltat, i-a cam uluit pe toți și apoi a întâmpinat-o pe Jacqui, numele de familie mi-e greu să-l scriu, ea fiind nașa conferinței, după spusele unora, pentru că e mereu prezentă, mereu speaker, mereu cea care depășește vârsta celorlalți, pentru că depășește experiența celorlalți. Poate chiar îi bate pe toți la fund cu forța și curajul ei. De-asta poate are și un premiu Pulitzer. Că scrie și se joacă, dar de fapt e foarte serioasă. Și blândă și fermă, ca o mamă bună.
Între prezentarile si discursurile speakerilor vorbea Cristian Lupșa, gazda DoR-ului, dar și a conferinței, de care îmi este tare drag și mă bucur că există, pentru că altfel n-ar exista nici conferința asta. De altfel sper că a simțit că toți cei din sală îl îndrăgeau, mai ales atunci când ne-am ridicat cu toții în picioare să îl aplaudăm. Am aplaudat oricum destul de mult. Pentru că mi-a plăcut. Oamenii vin și pare că se adună într-o familie unită, unii de 6 ani, alții în doar două zile. Mulți americani, mulți români din România sau români din alte țari care vin aici doar pentru conferință. O adunătură de povestitori.
Ah, și au un logo discret și interesant și o comunicare atentă, percutantă, așa cum e și DoR și pe mine mă cuceresc de fiecare dată. Tema fiecărei ediții îți deschide mințile și mai mult și mai mult, anul acesta eu m-am umplut de curaj. Poate de asta am și dansat vineri așa de mult. Ilustrațiile Ioanei Șopov, precum și filmul de prezentare au fost încântătoare. Și la final mi-am dat seama că realitatea e de fapt povestea. Poveștile din jurul nostru sunt cât lumea de mare. Iar eu sunt tare curioasă să descopăr cât mai multe.
Asta a fost PofS prin ochii mei. Mai concis, despre fiecare speaker și ce ne-a învățat fiecare, aici. Învățături simple, diferite, pertinente.
anașimaria 