Ești mică chiar dacă ești (mai) mare. Și cred că o să îți spun așa toată viața. Așa cum de fapt mulți alții îți mai zic, începând cu Roxana de la înot.
Draga mea Zoe mică și frumoasă și deșteaptă și puternică, te rog să mă ierți. Să mă ierți când nu te înțeleg, căci se întâmplă foarte des. Se întâmplă să nu înțeleg de ce îți zgârii sora exact atunci când ești și mai obosită și mai nemâncată și când eu o iau în brațe cu dragoste, căci și ea este fata mea, tot mică, și mai mică. Înțeleg și nu înțeleg, înțelegi?
Te rog însă să mă ierți căci am crezut că îți voi face și ție un cadou, așa cum ne-am binecuvântat noi viețile cu al doilea copil. Sunt sigură că va fi și pentru tine un cadou, dar cred că mult mai târziu. Sper însă că până să ajungem acolo, să te deslușesc, să îți descopăr sentimentele și mai clar și mai bine și mai cu atenție. Te rog să mă ierți că te-am făcut soră mai mare. Să mă ierți acum și poate mă vei înțelege mai târziu.
Te rog să mă ierți că pur și simplu nu pot înțelege mai mult din ce e în sufletul tău. Nu pot înțelege de ce o împingi din brațele mele și apoi mă întrebi de ce plânge. Nu pot înțelege încă de ce nu e de ajuns timpul pe care îl petrecem noi două, destul de mult dupa părerea mea, dar sigur nu destul de mult după tine, pentru că deh, nu e TOT timpul, e doar un timp. Un timp special denumit și verbalizat de-abia de câteva săptămâni.
Of, te rog să mă crezi că mi se rupe sufletul. Așa cum știu că ți se rupe și ție. Ce-o să ne facem? Cum să facem să ne iubim mai simplu și mai fără incidente?
Oare tu ai nevoie de timp? Sau doar de înțelegere? Sau de iubire și atât? Sau de toate la un loc? Eu încerc să ți le ofer pe toate. Oare tu le simți? Simți iubirea aia necondiționată de care zic cărțile astea de parenting? Simți că te iubesc oricât și oricum, indiferent de sora ta cea mică și ea foarte drăguță de altfel și foarte mult așteptată?
Te iubesc enorm. Iubita mea furioasă care ești. Mai ales într-o după-amiază de miercuri în care nimeni și nimic nu a părut să fie la locul lui.
Eu, adică mami
Aș putea să zic că degeaba citesc tot felul. Nimic nu se compară cu viața reală. Cu crizele lor, cu furiile mele, cu toate emoțiile, cu toată intensitatea. Dar nu o să zic. Pentru că altfel poate nici măcar nu aș conștientiza atât de puternic.
anașimaria 