În brațe

O să le țin mereu în brațe. N-o să pot mereu, sunt zile cu drumuri lungi sau cu sacoși multe sau cu geantă grea și noi stăm la etajul al patrulea și nici lift n-avem. Cu dureri fizice, cum s-ar zice. Dar o să le țin când o să-mi ceară, fiecare pe limba și calea ei naturală. Și mi-ar plăcea să le țină oricine din jurul lor: bunici, unchi, verișori, mătușici. Pentru că ele vor la oricine. Chiar dacă mai mult și mai mult la mama din dotare.

O iau pe Zoe când vine repede repede și mă apucă de picioare strigând: Bațe, Bațe! O țin când se lovește, când mă lovește, când face buba, când plânge, când țipă, când se culcă, când se trezește. Oricând și oricât pot. La orice vârstă.

O țin pe Milla în brațe acum când are nevoie, când de-abia îmi cunoaște brațele și eu îi descopăr corpușorul, o s-o țin când o să ceară, când o să-și revendice timpul personal cu mine. O s-o țin când se bucură, când se sperie, când se lovește cu capul sau cu piciorul, oricând, oricum.

O să le țin pe amândouă în același timp. Pentru că are mama „două fete cucuiete”. Așa zice Zoe când cere în brațe lângă Milla: „două fete cucuiete, mami”. E plăcerea lor cea mai mare. E plăcerea mea cea mai mare. E la îndemână, e înduioșător, e cuprinzător, e cel mai simplu gest, e cea mai pură dovadă de dragoste. Ținutul în brațe nu e un obicei, e o dorință și o plăcere. Este testul sau întrebarea lor și răspunsul și confirmarea mea.
Copiii nu se învață în brațe. Iubesc să stea acolo. Le place, sunt în siguranță. E nevoia lor. Și când se simt bine și când se simt rău și când greșesc, cu voia sau fără voia lor. E o nevoie reală, nu e deloc neglijabilă și merită cea mai mare atenție. Acum, peste un an, doi, cinci, oricând. Ținutul strâns în brațe de acum se transformă miraculos în îmbrățișarea apăsată de atunci și e un transfer frumos și puternic de energie, e o liniște, un calm, o nemărginire, o potrivire. Cui nu i-ar plăcea în brațe? Oare ce simt exact copiii când stau în brațele părinților? Și mai ales ale mamei.

Nimic nu mă împiedică să le țin în brațe, pe umeri, să le port în Marsupi, în Manduci, în orice. Nici privirile intrigate, nici comentariile răuvoitoare, nici kilogramele lor sau durerile mele de spate. Ba aici am zis că mai fac mici, dar mici, excepții. În rest, mai mereu se poate. Și când nu se poate, există o vorbă bună, un argument, un element care să le ajute să înțeleagă. Nu există „acum ești mare”. Nu există „acum am treabă” (nici măcar treabă mare). Nu există răsfăț. Există doar dragoste. Și momente cheie. Restul e teorie.