Mă bântuie gândul acesta de ceva vreme. De când aveam un copil și era mic și acum avem doi și totuși sunt încă mici amândoi. Mă bântuie ideea că noi părinții și orice adult care intră în viața lor, orice activitate pe care o facem împreună le rămâne pe veci întipărită în suflet, în inimă, în memorie. Că să nu mai zic de cuvinte. Orice vorbă, orice glas ridicat, orice reacție greșită. Conștientă sau inconștientă. Mă bucură gândul că noi ajutăm la crearea unor amintiri minunate, dar nu-mi dă pace gândul că orice amintire poate fi neplăcută, frustrantă, enervantă, fără chiar să ne dăm seamă. Iar eu sunt răbdătoare. Am adunat un car de răbdare de la prima naștere. Și vorbesc calm. Și nu tip. Și când vreau să fiu hotărâtă și fermă pe poziții, ridic vocea, dar tot pe calm mood sunt. Așa s-a format atitudinea asta și eu sper să fie bună. Dar copiii? Cum percep copiii cuvintele astea? Oare o să își amintească când am stat să îi cânt „Bate vântul frunzele” de 20 de ori sau o să își amintească când am stat lângă ea și am tot zis „nu se poate, nu se poate” și ea a tot plâns vreo jumătate de oră așa pentru că nu am lăsat-o să mănânce prune uscate înainte de supa de pui sau ce o fi fost ea? Că eu nu îmi mai amintesc. Oare Zoe își amintește? Și dacă da, o influențează sau o afectează asta în vreun fel sau altul? Cum? Eu cred că orice facem contează. Absolut orice.
Un joc prin care le-am declanșat anumite reacții, un refuz sau orice care le-a trezit anumite emoții. Orice îi poate afecta, la vârsta asta și oricând de acum încolo. Și acestea sunt amintirile lor. Plimbările la Clubul de Echitație, mâncarea pentru cai, piesele de teatru cu umbre, biscuiții făcuți împreună, prima dată când și-a pus sorțul, primul zbor cu avionul sau orice alt zbor for that matter, prima mâncare de mazăre, primul gust de zmeură, apariția surioarei, pasiunea pentru trambulină, câte și mai câte. Oare știe că odată l-a cunoscut pe Hans, câinele nostru canis de peste 17 ani, care a murit înainte să facă ea 1 an? Când îl vede poze, parcă știe cine e. Dar chiar știe? Ce amintiri are deja și cum vor fi cele pe viitor?
Eu îmi amintesc cum mă duceau bunicii în parcul de lângă bloc și mamama mă dădea cu în leagăn, cum a venit o asistentă să îmi facă o injecție incredibil de dureroasă și eu stăteam în brațe la mama și ceream să mi se facă „ușor, ușor” și sigur nu aveam prea mult, căci nici mama nu a trăit mult. Îmi amintesc cum, tot bunicii, m-au legat de scaun în sufragerie ca să nu mai plec prin vecini, la țară, și totuși eu încercam să mă mișc cu scaunul cu tot după mine. Îmi amintesc cum a doua mamă mă obliga să mănânc spanac, pe care nu putem sa il inghit si il vomam in farfuri. Am aceste aminiri. Sunt acolo, clare, vii și nici că mai pleacă. Le am însă și pe cele frumoase când stăteam lângă mamaie să facă pită sau lângă mamă când făcea cozonac. Sau lângă tata când îl bagă pe Harap Alb la merele de aur și încurcă totul.
Da, mă gândesc uneori ce amintiri le oferim noi fetelor noastre. Ce amintiri au până acum și dacă vom fi capabili să le oferim niște amintiri frumoase, plăcute, vesele, care să le arate iubirea noastră.
anașimaria 