Amintirile copiilor nostri

love-memories-quotes-summer-Favim.com-593960

Ma bantuie gandul asta de ceva vreme. De cand aveam un copil si era mic si acum avem doi si totusi sunt inca mici amandoi. Ma bantuie ideea ca noi parintii si orice adult care intra in viata lor, orice activitate pe care o facem impreuna le ramane pe veci intiparita in suflet, in inima, in memorie. Ca sa nu mai zic de cuvinte. Orice vorba, orice glas ridicat, orice reactie gresita. Constienta sau inconstienta. Ma bucura gandul ca noi ajutam la crearea unor amintiri minunate, dar nu-mi da pace cand ma gandesc ca orice amintire poate fi neplacuta, frustranta, enervanta, fara chiar sa ne dam seama. Iar eu sunt rabdatoare. Am adunat un car de rabdare de la prima nastere. Si vorbesc calm. Si nu tip. Si cand vreau sa fiu hotarata si ferma pe pozitii, mai ridic putin vocea, dar tot pe calm mood sunt. Asa s-a format atitudinea asta si eu sper sa fie buna. Dar copiii? Cum percep copiii cuvintele astea? Oare o sa isi aminteasca cand am stat sa ii cant „Bate vantul frunzele” de 20 de ori sau o sa isi aminteasca cand am stat langa ea si am tot zis „nu se poate, nu se poate” si ea a tot plans vreo jumatate de ora asa pentru ca nu am lasat-o sa manance prune uscate inainte de supa de pui sau ce o fi fost ea? Ca eu nu imi amintesc :P Oare Zoe isi aminteste? Si daca da, o influenteaza sau o afecteaza asta in vreun fel sau altul? Cum? Eu cred ca orice facem conteaza. Absolut orice, zau

Un joc prin care le-am declansat anumite reactii, un refuz prin care le-am stors niste lacrimi sau orice care le-a trezit anumite emotii. Orice ii poate afecta, la varsta asta si oricand de acum incolo. Si astea sunt amintirile lor. Plimbarile la Clubul de Echitatie, mancarea pentru cai, piesele de teatru cu umbre, biscuitii facuti impreuna, prima data cand si-a pus sortul, primul zbor cu avionul sau orice alt zbor for that matter, prima mancare de mazare, primul gust de zmeura, aparitia surioarei, pasiunea pentru trambulina, cate si mai cate. Oare stie ca odata l-a cunoscut pe Hans, cainele nostru canis de peste 17 ani, care a murit inainte sa faca ea 1 an? Cand il vede poze, parca stie cine e. Dar chiar stie? Ce amintiri are deja si cum vor fi cele pe viitor?

Eu imi amintesc cum ma duceau in parcul de langa bloc si ma dadeam cu mamaie in leagan, cum a venit o asistenta sa imi faca o injectie incredibil de dureroasa si eu stateam in brate la mama si ceream sa mi se faca „usor, usor” si sigur nu aveam prea mult, caci nici mama nu a trait mult. Imi amintesc cum m-au legat de scaun in sufragerie ca sa nu mai plec prin vecini la tara si totusi eu incercam sa ma misc cu scaunul cu tot dupa mine. Imi amintesc cum ma bateau sau cum ma obligau sa mananc spanac. Amintirile astea le am si cred ca adultii din viata mea nu si-ar dori sa le am. Si totusi sunt acolo, clare, vii si nici ca mai pleaca. Le am insa si pe cele frumoase cand stateam langa mamaie sa faca pita sau langa mama cand facea cozonac. Sau langa tata cand il baga pe Harap Alb la merele de aur si incurca totul.

Si deci ma tot gandesc ce amintiri le oferim noi fetelor noastre. Ce amintiri au pana acum si daca vom fi capabili sa le oferim niste amintiri frumoase, placute, vesele.

Ma bantuie, e clar. Bine ca nu ma gandesc des la chestia asta, caci altfel n-ar mai fi nimic spontan.

IMG_4208

IMG_4209

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s