Au trecut 7 luni si n-am mai scris nimic. Pentru oricine ar fi citit, pentru mine si pentru amintiri, nu am mai scris nimic. Si am vrut sa scriu si sa spun si sa ma descarc de orice nu imi iesea verbal. Si am vrut sa povestesc de toate plimbarile si cursurile si ideile. Sa descriu calatoriile si mancarurile si evenimentele pe care am inceput sa le fac.
Dar vine si vremea lor, desi de fapt a cam trecut. Pentru ca o sa am iar timp. O sa am timp sa imi adun iar gandurile, sa scriu pe indelete, sa postez, sa delirez. Pentru ca o iau de la capat. Cu alaptat, leganat, cantat. Si cel mai mult cu alaptat. Si atunci o sa fiu eu cu fata mea, a doua, dar si cu gandurile din cap.
Pentru ca de cand n-am scris, am mai bifat un vis. Al doilea copil, drag, frumos, mult-asteptat. Surioara lui Zoe care a tot crescut in burta, de mare ce s-a mai facut. De vreo 4,400 kg la ecografia de acum 2 zile. Si asa mare cum e, eu natural as vrea s-o nasc. Si daca nici acum nu-mi iese, atunci n-o sa-mi mai pese. O s-o intampin oricum, cu bratele deschise, cu iubire, pupici si o pereche de manute mici (ale surorii mai mari).
Dar ca sa simta iubirea, eu tebuie sa-i inteleg asteptarea sau nedumerirea sau nepregatirea. Si ea se lasa asteptata si sigur se intampla pentru un motiv. Care o fi, nu stiu, dar nu pot sa o grabesc. Nu ma pot sa programez o operatie doar pentru ca ea e mare sau pentru ca in curand depaseste termenul. Sau pentru ca nu da nici un semn. O sa dea un semn si eu o s-o astept.
anașimaria 