Ma uit la Zoe si nu imi vine sa cred ca merge. La 1 an si aproape o luna a inceput usor-usor sa se desprinda de masa din sufragerie si sa faca un pas, doi pana la canapea. Un pas-doi a tot facut cateva zile. Dupa care si-a dat drumul. Am lipsit pentru prima data 4 zile de acasa, am lasat-o cu matusa si bunica si cand ne-am intors facea deja vreo 20 de pasi. Si uite asa, la 1 an si 2 luni, fix azi, 9 august, merge in toata regula. Cade, dar rar. Si mai mereu in fund. Se ridica si continua. E fericita ca merge. Se vede pe fata ei ca se plimba si isi misca picioarele cu toata placerea. Suntem la bunici si are spatiu de desfasurare. Profita de asta si merge prin iarba tot timpul in care e treaza. Se duce la poarta, urca scarile, se plimba pe terasa, intra in casa, iese pe cealalta terasa, coboara scarile (sau intinde mana dupa ajutor), iar o ia prin iarba, se opreste, ne cauta privirile si iar si iar o ia din loc. Radiaza de fericire, chitaie, se bucura cand mareste pasul, apoi deodata se opreste si din nou repede inainte, cu piciorusele ei drepte si frumoase. Nu mi-am imaginat-o mergand. Eram curioasa cum va fi dupa mersul de cateva luni bune de-a busilea. Ma gandeam la cazaturi mai dese. Dar hotararea pare sa ii fie mare si echilibrul vine de la sine.
Nu imi vine sa cred ca merge dintr-odata. Asta inseamna ca nu mai este bebelus? Ca e o domnisoara mica? Oricum ar fi, este inca un pui de om. Un pui mic care merge cate doua ore in continuu si apoi vine la picioarele mele. Si striga ma-ma mai clar ca niciodata.
Iar mama ei este indragostita. De acest mers, de bucuria lui, de aceasta etapa, care desi a venit cu tipete (de suparare, dar la fel de multe de veselie), este o perioada unica. Pentru ca mersul a venit la pachet cu vorbele din ce in ce mai amuzante si cuvintele din ce in ce mai clare. Iar accentele de Donald Duck sunt incredibil de savuroase. Da, asta e. Zoe e savuroasa. Imi vine sa o mananc. Din mers, dar si de pe loc.
anașimaria 