După ce ne-am cunoscut și ne-am interogat puțin la o țigară (eu nu, mulțumesc, încă alăptez), ne-am ascultat capodoperele literare. Adică cele texte primite ca temă:
Tema 1: Iulian ne-a ales o frază din textul din clasă, iar noi a trebuit să o integrăm în alt text, oriunde și oricum. Fraza mea a fost: Caută sensul vieții, dar fără furculiță și cuțit.
SENSUL VIEȚII
Frunzele uscate şi crengile scurte ale copacilor trosneau sub cizmele galbene de cauciuc. Şi le cumpărase de la un târg de haine, în urmă cu câteva zile. Avusese de ales între unele bleumarin cu alb şi acestea galbene. Deşi aveau talpa puţin descusută spre călcâi, le-a ales pe cele galbene. Erau mai amuzante. Aşa ca ea. Amuzantă şi optimistă ca o zi de primăvară cu soare. Atunci însă era toamnă. Mai puţin soare, dar destul pentru o plimbare. Mergea deja de 20 de minute şi era încă departe de locul unde trebuia să-l întâlnească. De fapt spera să nu se rătăcească. Nu pentru că i-ar fi fost frică să se piardă prin pădurea poe alocuri defrişată, ci pentru că nu voia să piardă timp preţios. Timpul ei era mereu sugrumat de tot felul de activităţi.
Căra în spate un rucsac negru din fâş. Pusese în el o pătură, nişte plăcintă cu mere făcută de bunica ei cu câteva ore mai devreme şi nişte suc de casă, tot de mere. Ar fi băgat acolo şi un Scrabble, dar de-abia erau la prima întâlnire. Nu ştia mai nimic despre el. Se cunoscuseră la o nuntă la care el era fratele mirelui, iar ea o prietenă din copilărie a miresei. O văzuse cum se uita lung la mirii care îşi dansau valsul şi o întrebă la ce se gândeşte.
– La nemurirea sufletului.
– La ce? repetă el întrebarea, încercând să acopere coloana sonoră a filmului Anastasia cu vocea lui răguşită.
– La sensul vieţii, încercă ea un alt răspuns clişeizat, gândindu-se că oricum conversaţia asta nu va duce nicăieri.
Şi într-adevăr, conversaţia luă sfârşit. Dar noaptea nu trecu fără ca el să nu îi lase un mesaj care la început a amuzat-o şi apoi a cucerit-o. Un mesaj scurt lăsat pe plicul pe care scria numele ei cu litere mari de culoarea nisipului: „Caută sensul vieţii fără furculiţă şi cuţit.” Iar acum tocmai asta făcea. Voia să dea o şansă acestui picnic şi un sens celor 27 de primăveri şi jumătate.
Tema 2: Un text scurt din perspectiva unuia din cele cinci simțuri. Eu mi-am ales MIROSUL.
VIZIONARE
Au trecut 15 ani de când nu a mai pus piciorul în casa asta. 15 ani şi câteva luni în care şi-a văzut de viaţa ei, fără să se gândească la ea sau să simtă nevoia să o viziteze. Tot de atâţia ani este o casă goală, din chirpici, care îşi schimbă nuanţa după fiecare ploaie. Stă să cadă, dar nu cade. Parcă s-ar îndoi, dar nu se îndoaie. Nu se clatină, nu se dă bătută. Este o casă veche care a găzduit o generaţie şi jumătate, până când mătuşile s-au făcut bone şi au plecat să aibă grijă de copii străini, cu nume latine.
Cum trece de prispă şi intră în prima cameră din labirintul ăsta semidecomandat, o izbeşte un miros nou. Un miros nou de vechi pe care nu l-a mai simţit de multă vreme. Un miros de aer înţepenit, care acolo undeva, într-un strat timid, ascunde aburii ciocolatei calde de casă. Din CAMERA CIOCOLATEI CALDE DE CASĂ şi a mămăligii coapte, se deschide CAMERA CURĂŢENIEI DE SÂMBĂTĂ. În fiecare sâmbătă mătuşile dădeau cu mătura până când lucea podeaua, iar camera primea a doua zi oaspeţi guralivi care miroaseau a ceară şi a credinţă pe viaţă. Ceara se ducea odată cu prima farfurie de dulceaţă de vişine, dar credinţa se împrăştia cuminte spre răsărit. O altă zonă unde mătuşile îşi perindau cozile de mătură era CAMERA AŞTERNUTURILOR DE IN. Pe tărâmul sfânt al somnului scurt dar sănătos, aşternuturile erau mereu pline de aer curat.
Se aşeză cu jumătate de fund pe patul cu aşternuturi de in, de parcă nu ar fi adormit în el de atâtea ori, la lumina candelei. Patul e acoperit cu trei pături groase. Ba nu, patru. Şi câteva perne mari pe care oricât de uşor le dă la o parte, fire de praf se ridică leneşe şi îşi găsesc loc pe alte suprafeţe. Vrea să inspire tot inul. Mirosul cel brut şi puternic de ţesătură. Nu mai miroase a cald. Prin perdeaua transparentă prinsă de uşa următoare, se vede CAMERA COVOARELOR. Multe covoare lucrate manual sunt împachetate şi înşirate pe peretele stâng ca nişte soldăţei ascultători. Nu mişcă în front, nici dacă le-ai împunge cu un ac. Se uită pe geam la această zestre neexploatată, fără să mai intre. Până vine agentul imobiliar, o ia înapoi spre CAMERA MURĂTURILOR ÎN OŢET. Aici ar fi vrut să intre de prima dată. Să mai simtă combinaţia ciudată, dar de fiecare dată ameţitoare de zacuscă, murături, bulion şi dulceaţă. Acolo se strângeau toate bunătăţile care mutau nasul din loc de plăcere. Şi totuşi casa asta o să miroasă altfel în curând. Sau poate n-o să mai fie. O să fie o grămadă de pământ, cu chirpici printre.
Deschide o fereastră, dar rămâne pe loc. O închide repede şi închide şi ochii. Ca să nu fugă aşa repede mirosurile.
anașimaria 