Mereu am zis că instinctul e primul care contează. Rațiunea își are și ea momentele ei de glorie, dar instinctul e cel mai important. Pentru că e un sentiment care vine de undeva din tine și te ghidează involuntar să faci o acțiune pe care simți că trebuie și e nevoie să o faci așa și nu altfel. Iar instinctul matern, fie el și un clișeu pe alocuri, există undeva și răzbate involuntar. Ceea ce pe mine mă bucură nespus. Pentru că pe lângă medici de familie și pediatri și psihologi și cărți de specialitate sau bloguri, oricât de autentice și personale și bazate pe attachement parenting ar fi, există simțul meu care mă face să zic așa da sau așa nu. Sau eu nu voi așa face sau voi face doar asta. Pentru că așa simt și pentru că așa ni se potrivește nouă.
Ca proaspătă mamă, au fost multe lucruri/deprinderi/abilități/reacții pe care le-am căpătat pe parcurs, despre care le-am citit gravidă fiind sau în timp ce Zoe creștea. Dar au fost și niște treburi pe care am știut că nu o să le fac sau pe care am simțit, după naștere, că nu e ok să le fac. Și s-au dovedit a fi tare de bun simț. Pentru că pe de o parte, relația noastră de mamă-fiică se dezvoltă foarte bine și pentru că, pe de altă parte, am primit confirmarea și altor mămici.
Lucrurile astea de bun simț sunt multe. Unele mari, altele mărunte. Dar toate importante. Cel puțin pentru mine. Pe unele nici nu le sesisezi, pe altele încerci să le eviți și să le fentezi.
Ce încerc eu să ocolesc și să nu le folosesc:
- să vorbesc copilului la persoana a III-a. De ce să nu îi vorbesc la persoana I? De ce să depersonalizez copilul, propriul copil, când are propria identitate, propriul nume pe care tocmai ce i l-am ales cu drag (asta pentru că obiceiul asta se aplică foarte mult la bebeluși) și de ce să vorbesc cu el de față, că și când nu ar fi? Zoe nu face și nu drege, Zoe nu e cea mai drăguță și nici cea mai princhinduta. Tu ești cea mai drăguță, Zoe. Cu ține vorbesc, nu cu altcineva. Eu am simțit că trebuie de la început să vorbesc direct cu ea. Să îi spun direct orice lucru, mai mult sau mai puțin lipsit de importantă, să învețe că ea este importantă și că este o persoană capabilă de orice, oricât de mică ar fi. (PS: cine ar vrea să-și audă propriul copil, la vârstă de 4-5 ani zicând: Tudor nu mănâncă așa ceva: Tudor vrea să meargă la joacă și tot așa)
- să îi spun oricum altfel decât pe nume. Excepție fac poreclele de orice fel, pe care vrând-nevrând i le spunem când ne stau pe limbă sau când pur și simplu arată a șoricel, maimutel, princhidel. Mă refer însă la binecunoscutele apelative ‘mami’ și ‘tati’. De foarte foarte puține ori am strigăt-o așa. Și în cazul asta am simțit că trebuie să îi spun pe nume. Rădeam de Radu când o strigă ‘tati, tati’ involuntar și mai în glumă mai în serios, cu gândul la primul cuvânt pe care, poate, îl va rosti, de gen masculin. Și totuși nu făceam asta. Pentru mine era mereu Zoe. Nu mi-am dat seama de acest aspect, pana cand Otilia nu a facut chestia asta publica. Si cata dreptate are: in nicio alta limba, copiii nu sunt strigati asa. Si atunci noi de ce o facem?
- să îi vorbesc ‘pocit/stricat/gresit’. Să îi vorbesc pe ‘limba copiilor’, să vorbesc ‘alintat’. Pentru mine Zoe e o prințesa, nu o ‘pintesa’ și nici nu ‘piaca’ la plimbare, ci pur și simplu pleacă. Sau orice alte variațiuni pe temă. Că să nu mai vorbesc de intonație. Prosteală și maimuțăreală sunt ok. Sunt amuzante, binevenite. Vorbesc cu Zoe pe tot felul de tonalități. Dar nu greșit. Corect gramatical și cu toate silabele la locul lor.
- să folosesc pluralul colectiv cu fiecare ocazie în care facem ceva. Sau Zoe face ceva. Pentru că până la urmă, asta e și ideea. Zoe face ceva. Nu fac și eu. Ne plimbăm împreună, mâncăm împreună, dar ea face caca, pipi, ea scoate sunete funny, ea merge de-a bușilea. Pe astea nu le facem împreună. Deși merg și eu des de-a bușilea.
Și uite așa lista poate continua. Pentru că sunt lucruri care se fac din generație în generație, din obișnuință sau din neștiință. Sau dintr-un altfel de instinct până la urmă. Dar nu cred că e cel corect. Se poate așa ceva?
Eu cred însă că acești copii ai noștri, pe care îi facem și îi crestem cu dragoste, merită o comunicare mai bună. Comunicarea e tot o formă de dragoste. Iar dragostea este educația lor.
PS: Și dacă aș fi luat-o rațional, tot la concluzia asta aș fi ajuns. Sper. Dar parcă sunt mândră că a fost instinctual totul.
anașimaria 