Instincte

photo

Mereu am zis ca instinctul e primul care conteaza. Ratiunea isi are si ea momentele ei de glorie, dar instinctul, zau daca nu e cel mai important. Pentru ca e un sentiment care vine de undeva din tine si te ghideaza involuntar sa faci o actiune pe care simti ca trebuie si e nevoie sa o faci asa si nu altfel. Iar instinctul matern, fie el si un cliseu pe alocuri, exista undeva si razbate involuntar. Ceea ce pe mine ma bucura nespus. Pentru ca pe langa medici de familie si pediatri si psihologi si carti de specialitate sau bloguri, oricat de fun si personale si bazate pe attachement parenting ar fi, exista simtul meu care ma face sa zic asa da sau asa nu. Sau eu nu voi asa face sau voi face doar asta. Pentru ca asa simt si pentru ca asa mi/ni se potriveste noua.

Ca proaspata mama, au fost multe lucruri/deprinderi/abilitati/reactii pe care le-am capatat pe parcurs, despre care le-am citit gravida fiind sau in timp ce Zoe crestea. Dar au fost si niste treburi pe care am stiut ca nu o sa le fac sau pe care am simtit, dupa nastere, ca nu e ok sa le fac. Si s-au dovedit a fi tare de bun simt. Pentru ca pe de o parte, relatia noastra de mama-fiica se dezvolta foarte bine, cred eu si pentru ca, pe de alta parte, am primit confirmarea si altor mamici.

Lucrurile astea de bun simt sunt multe. Unele mari, altele marunte. Dar toate importante. Cel putin pentru mine. Pe unele nici nu le sesisezi, pe altele incerci sa le eviti si sa le fentezi. Dar eu incerc sa le ocolesc si sa nu le folosesc. De exemplu:

– sa vorbesc copilului la persoana a III-a. De ce sa nu ii vorbesc la pers I? De ce sa depersonalizez copilul, propriul copil, cand are propria identitate, propriul nume pe care tocmai ce i l-am ales cu drag (asta pentru ca obiceiul asta se aplica foarte mult la bebelusi) si de ce sa vorbesc cu el de fata, ca si cand nu ar fi? Zoe nu face si nu drege, Zoe nu e cea mai draguta si nici cea mai princhinduta. Tu esti cea mai draguta, Zoe. Cu tine vorbesc, nu cu altcineva. Eu am simtit ca trebuie de la inceput sa vorbesc direct cu ea. Sa ii spun direct orice lucru, mai mult sau mai putin lipsit de importanta, sa invete ca ea este importanta si ca este o persoana capabila de orice, oricat de mica ar fi. (PS: cine ar vrea sa-si auda propriul copil, la varsta de 4-5 ani zicand: Tudor nu mananca asa ceva: Tudor vrea sa mearga la joaca si tot asa)

– sa ii spun oricum altfel decat pe nume. Exceptie fac poreclele de orice fel, pe care vrand-nevrand i le spunem cand ne stau pe limba sau cand pur si simplu arata a soricel, maimutel, princhidel. Ma refer insa la binecunoscutele apelative ‘mami’ si ‘tati’. De foarte foarte putine ori am strigat-o asa. Si in cazul asta am simtit ca trebuie sa ii spun pe nume. Radeam de Radu cand o striga ‘tati, tati’ involuntar si mai in gluma mai in serios, cu gandul la primul cuvant pe care, poate, il va rosti, de gen masculin. Si totusi nu faceam asta. Pentru mine era mereu Zoe. Nu mi-am dat seama de aspectul asta, pana cand Otilia nu a facut chestia asta publica. Si cata dreptate are: in nicio alta limba, copiii nu sunt strigati asa. Si atunci noi de ce o facem? (PS: si totusi, primul cuvant a fost ma-ma :))

– sa ii vorbesc ‘pocit/stricat/gresit’; sa ii vorbesc pe ‘limba copiilor’; sa vorbesc ‘alintat’. Pentru mine Zoe e o printesa, nu o ‘pintesa’ si nici nu ‘piaca’ la plimbare, ci pur si simplu pleaca. Sau orice alte variatiuni pe tema. Ca sa nu mai vorbesc de intonatie. Prosteala si maimutareala sunt ok. Sunt amuzante, binevenite. Vorbesc cu Zoe pe tot felul de tonalitati. Dar nu gresit. Corect gramatical si cu toate silabele la locul lor.

– sa folosesc pluralul colectiv cu fiecare ocazie in care facem ceva. Sau Zoe face ceva. Pentru ca pana la urma, asta e si ideea. Zoe face ceva. Nu fac si eu. Ne plimbam impreuna, mancam impreuna, dar ea face caca, pipi, ea scoate sunete funny, ea merge de-a busilea. Pe astea nu le facem impreuna. Desi merg si eu des de-a busilea.

Si uite asa lista poate continua. Pentru ca sunt lucruri care se fac din generatie in generatie, din obisnuinta sau din nestiinta. Sau dintr-un altfel de instinct pana la urma. Dar nu cred ca e cel corect. Se poate asa ceva?

Eu cred insa ca acesti copii ai nostri pe care ii facem din dragoste si ca sa ne bucure individual sau ca familie, merita o comunicare mai buna. Caci si comunicarea asta e tot o forma de dragoste. Si de educatie si bun simt.

PS: Si daca as fi luat-o rational, tot la concluzia asta as fi ajuns. Sper. Dar parca sunt mandra ca a fost instinctual totul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s