Uneori ma gandesc la chestia asta. Cum ar fi sa cresc singura un copil? Iar raspunsul nu e deloc pozitiv, pentru ca tind sa cred ca n-as putea. Intrebarea vine in zile in care Zoe este tare suparata, iar eu nu ii dau de cap. Si nu prea ne intelegem bine, caci ea plange, iar eu incerc sa imi dau seama ce are si sa reusesc sa o multumesc. Sau doar sa ii fiu alaturi. Cu rabdare.
Sunt mame peste mame care cresc singure copii. Pe ai lor sau chiar pe ai altora. Si probabil, daca as fi pusa in situatia asta, as fi si eu in stare sa o fac. Copilul te transforma si iti da super puteri. Sunt sigura de asta. Dar cand stau singura acasa, in fiecare zi si se intampla sa merg o data la multe ore la toaleta sau sa apuc sa mananc micul dejun dupa 4-5, atunci imi pun intrebari. Cel mai rau este insa cu moralul. Caci pe mine ma consuma plansul ei. Inca. Si daca as fi fost singura, cred ca as fi fost un pic mai mult terminata cu nervii. Chiar daca Radu doarme sau e la televizor sau vorbeste la telefon sau face orice altceva fara sa-mi/ne acorde atentie, tot stiu ca e acolo. Iar cand ne acorda atentie, atunci pentru toata lumea e bine. Si Zoe simte asta. Cand suntem amandoi acasa, as zice ca e mai linistita. Nu mereu. Caci crizele de plans nu anunta, iar atunci cand se intampla nu dau semne ca s-ar intampla. Dar Radu e stapan pe situatie. Mai bine ca mine. Ce bine. Nu stie mereu ce e de facut. Ma intreaba, mi-o da la schimb, dar tot el pare sa fie mai in control. Ma vede uneori disperata si ma ajuta fara sa intrebe. Nici nu stiu daca ar fi bine sa intrebe.
Oricum ar fi, pe langa sot si iubit, este tata si mai presus, un tata indragit. Iar atunci cand nu imi iese mie, el ii aduce lui Zoe un zambet pe fata. Iar cand nici lui nu ii iese, cel putin suntem impreuna. Ne zambim unul altuia si din nou ei.
anașimaria 