Astazi am fost cu Zoe la spital. Pentru analize si ecografie la sold. Asa am primit recomandare si am tinut, evident, cont de ea. Mai ales cand a venit din 2 surse.
Partea esentiala a acestei vizite, inafara de verificarea sanatatii copilului, a fost revelatia mamei. A mea, desigur. :) Am simtit parca pentru prima data, mai serios si mai puternic, sentimentul de mama. O atentie mai mare si o responsabilitate amplificata. Cand a fost nevoie sa o tin si sa ii vorbesc in timp ce asistentele ii luau sange si ea plangea ca din gura de sarpe, m-am simtit ca o mama adevarata. Pe langa faptul ca m-au trecut toate caldurile si m-am tot sucit si invartit daca sa le las sa ii caute vena si apoi sa o intepe (eu stiind ca e mai indicat sa ii ia sange din degetul de la picior), m-am uitat la ea si mi-am dat seama, acum mai mult ca oricand, ca mititica asta se bazeaza exclusiv pe ajutorul meu. Al nostru. Ca este complet neajutorata si daca nu o iubesti sincer si nu o ingrijesti constant, se va simti neglijata.
A plans deci pe toata durata vizitei la spital. Si la recoltare si la ecografie. Si de durere si de nervi si de toate. Nici pozitiile nu ii placeau si nici pe femeile de acolo nu cred ca le iubea prea mult in momentele alea. Astfel incat i-am vorbit dragutei, am mangaiat-o, am iubit-o ca pe o fiica minunata si pitica ce este.
Sper insa ca rezultatele acestei vizite sa fie optimiste.
Analizele sa iasa bine si diferenta de sold care s-a intrezarit acum sa se corecteaze pana la urmatoarea ecografie de peste o luna. Asa cum ni s-a si sugerat. Ca tare nu mi-ar placea sa aiba probleme cu soldul, asa cum scrie aici. Nici acum si nici pe viitor.
Iar dupa plans disperat si sentimente de mama, am ajuns acasa si am culcat-o in pozitia ei preferata. Pentru maxim jumatate de ora. Caci de cateva zile, asta e ritmul. Somn mai putin, plans mai mult, tinut in brate mai des.
Diseara insa facem plimbare iar in masina doarme nemiscata. Asta e bine. Iar plimbarea asta ne va duce la o casuta cu curte unde o asteapta verisorul cel nazdravan.