Prima ei lună din viață

Prima lună din viața ei e prima mea lună cu al treilea copil. Fix azi. E mai importantă luna mea sau a ei? În ochii mei, luna ei e mai tare. De ce oare?!

În prima ei lună, a stat mai multe zile în spital decât prevede contractul (acum e bine), a venit să locuiască într-o casă în care la momentul respectiv erau 6 oameni, care își găseau diferite ocupații într-o cameră sau alta, a găsit două surori pe care sper că și le-a dorit dintotdeauna, din alte vieți, din alte lumi, a fost alăptată, a fost iubită, pupată, îmbrățișată, legănată. În continuare este alăptată, iubită, pupată, îmbrățișată, legănată și sunt curioasă și eu ce o să se mai întâmple de acum încolo. Viață în cinci pare o aventură în care unii dorm mai mult, alții mai puțin. Ea, însă, sper că doarme exact cât are nevoie.

Ce a observat despre fata ei, după o lună, o mamă semi-atentă și parțial experimentată:

Miroase divin, mai ales în creștetul capului.
Îi place să doarmă pe burtă, precum surorilor ei. Pe burta ei sau altă burtă de om.
Cu sânul și cu laptele matern, pare să aibă o relație complicată. Nu e îndrăgostită, dar nevoia poate uneori precede și voia și atunci sper să se înamoreze măcar în a doua lună, ca să ne fie mai bine.
La baie stă nemișcată, dacă temperatura apei e corectă și mișcările (de obicei ale tatălui) de frecare și clătire au fermitatea și blândețea potrivite.
Mă ascultă când îi vorbesc, se uită fix la mine. Prin mine?! Deși poate și eu sunt doar o umbră. Deocamdată. Vocea mea îi e de ajuns.
De trei-patru zile zâmbește. Nu doar la mine. Ce bine.
Ține încă pumnii strânși, dar nu mereu.
Face mult caca și nu doar după ce mănâncă.
Țipă, și nu doar noaptea.
Adoarme rapid, afară și în mașină. Ce noutate.
E atentă, alertă, superbă.
Stă în brațe la surorile ei. Un minut de soră.
Stă la oricine, de fapt, în brațe, așa cum fac toți copiii mici din toată lumea, în prima lor lună de viață.
Când nu poate să strănute, scoate niște onomatopee cristaline.
Mă lasă să o pup pe cei mai pufoși obraji și apoi zice „aaa” de plăcere. Cel puțin azi, așa s-a întâmplat.
Se liniștește când îi cânt Bate, vântul frunzele (șlagărul cel mai folosit în adormirea copiilor), când le citesc fetelor sau le inventez o poveste la ora de somn, când o plimb și în general, când nu stau jos.

În prima mea lună cu al treilea copil, am făcut multe ture prin casă sau mai degrabă printr-o singură cameră, încercând să îl adorm (uitasem această condiție a părintelui de nou-născut), am mâncat pe apucate și totuși pe săturate, am făcut duș din două în două zile, am scris foarte puțin, pe blog și oriunde, am alăptat, am dormit puțin (uitasem și că noaptea nu mai e noapte, e doar o continuare a zilei, în care totuși nu te mai poți uita pe Netflix), am plâns din cauza alăptatului, a oboselii, a kilogramelor, a cezarienei, am zâmbit mai mult și am râs mai puțin, am lăudat două alte fete care chiar au fost și sunt încântate să fie surori mai mari, am trăit într-o lună cât alții în 12.

Am încă multe kilograme, dureri de cap și dureri în zona operației. Când stau mai mult de 15 minute jos, mă ridic ca și când aș fi fost operată de 5 minute. Am 6 maiouri de alăptat pe care le tot spăl, până și-or pierde culoarea și mă ustură ochii dimineața de parcă ar mai fi 2011 și aș fi fumat în club. Asta e viața. Însă doar cea de acum. Va mai fi și alta fără durere și fără kg și, surprinzător, nu mă grăbesc către ea chiar cu viteza luminii.