De o luna, tot alergam. Alergam dupa gresie, faianta, parchet, calorifere, centrala. mobilier, bucatarii, nebunii. Si o luam si pe Zoe dupa noi. La apartament, la mall, la Franke, la Ikea, la Targoviste, la Mobexpert. Oriunde e nevoie. O mai lasam si acasa cand avem cu cine. O ora, doua, maxim 3. Nici ca se poate mai mult si nici ca e ok atat.
E placuta alergatura pentru noul apartament. E placuta alergatura cu Zoe ca martor al noii noastre vieti. Dar e obositoare. O cam obosim si pe ea uneori. Si ne chinuim s-o ferim de praf, de mizerie, de neoane.
De unde si intrebarea. E bine ca o luam cu noi peste tot? Si de aici discutiile. Eu cu mine. E bine. Ba nu, nu e bine. E bine, ca asa o obisnuim cu viata noastra, cu ritmul nostru. Cu viata in general. O includem in tot si in toate si o scoatem cu drag in lume. Nu e bine. Nu e bine printre claxoane, aer conditionat si praf. Praf mult la apartament si multe resturi. Iar ea adoarme cum si cand poate, in masina, in brate, in scoica, pe canapele sau pe mese la vanzare.
Cand vom fi terminat apartamentul si vor fi trecut ceva ani, vom tine minte perioada asta. Ii voi povesti copilei cum am plimbat-o/carat-o cu noi peste tot. Si sper ca se va bucura. Asa cum sper ca si acum se bucura, desi mananca pe coclauri si adoarme cum poate. Dar sa se bucure as vrea, pentru ca este parte din familie si o tratam ca atare. Facem noi cu schimbul la tinut in brate, dar stim ca e alaturi de noi.
anașimaria 