Temeri

De la nastere incoace nu mi-a fost teama de prea multe lucruri. Temeri legate de Zoe vreau sa spun. Nu stiu daca e rau sau bine. Totusi cred ca e bine. Ca nu m-amsperiat si nu m-am agitat la fiecare reactie noua, care putea sa ne bage in sperieti. Desigur, am avut intrebari. Am vorbit cu pediatra pe mail sau la telefon, la ore rezonabile. Ori de cate ori am simtit nevoia. Dar cu siguranta de sine ca totul e in regula, ca ce facem facem bine. Au ajutat cu siguranta si cartile si articolele si parerile adunate.

Inafara plansului caruia i-am facut cu greu fata (la inceput, plansul dupa mancare, cand nu se satura sau nu statea sau pur si simplu adormea cand alaptam; apoi plansul din multe alte motive), nu am avut prea multe stresuri. Cand i-am facut prima baie, cand am luat-o prima data in brate, cand am inceput sa alaptez, cand a dat lapte inapoi, cand a avut bubite pe nas, cand a inceput sa sughite tare si mult. Cand am mers cu ea la pediatru. Cand a dormit 7 ore consecutiv in a doua zi acasa. Cand a inceput sa doarma pe burta din a doua saptamana. Cand i-am facut primul masaj, cand a avut prima iritatie la fund si tot asa. Nu au fost nici lucruri serioase, dar puteau sa sperie. Nu m-au speriat insa si totul a venit foarte foarte natural. Baita, luatul in brate, alaptatul (care desi ulterior mi-a creat probleme, inceputul a fost minunat. Fapt pentru care, pacat de inceputul asta frumos), problemele aparute si incercarile de solutionare.

Ma bucura aceasta concluzie, de care imi dau seama acum. Cand vad alte situatii, cand a trecut ceva timp, cand puiul nostru de om implineste in curand 3 luni de viata. Anul trecut pe vremea asta cred ca de-abia avea cateva zile :)

Si totusi exista o teama. Pentru ca in ciuda acestor ingrijorari fizice inexistente, exista o frica emotionala. O teama care mi-ar placea sa nu mai existe. Dar cred ca va exista toata viata. Ii oferim lui Zoe tot sprijinul nostru emotional? Toata dragostea de care are nevoie? Sentimentele exista, evident, dar oare stim sa i le aratam oricand si oricat? Simte ea cat de mult o iubim? Sper ca da. Si tind sa cred ca da. Atunci cand adoarme la pieptul meu si zambeste in somn, atunci cand rade cu zgomot cand o pupam la gat, atunci cand ne urmareste miscarile si se bucura, atunci cand e linistita si curioasa in bratele noastre, atunci cand gangureste fara oprire si ne povesteste despre ea, pe limba ei. Tind sa cred ca in toate aceste momente si multe altele de mai lunga sau mai scurta durata, se simte bine alaturi de parintii ei, in aceasta casa pe care incercam sa i-o facem camin si in aceasta atmosfera, pe care incercam sa i-o facem cat mai familiara.

Si totusi ma intreb. Si nu pot decat sa sper si sa observ si sa invat de la ea. Sa sper ca simte cat de mult o iubim, o respectam si cata pretuire avem pentru ea. Pentru ca ea este ‘lucrul’ cel mai de pret din viata noastra. Este ‘cea mai’ speciala persoana. Este carne din carnea noastra si sange din sangele nostru. Este un pui pe care vrem sa il crestem sanatos si frumos mare. Doamne-ajuta.

PS: Stresul cu vaccinarile nu se pune. Asta nu va avea niciodata o rezolvare 100% pro sau contra.