Amintiri din copilărie

Sunt pe drumul de la grădiniță spre casa bunicilor. Uneori pe jos, alteori pe bicicletă, cu bluza vânătă de la dudele alea dulci din dudul de lângă dispensar. Iată un bun exercițiu de dicție. E cald, mâinile sunt și ele pătate, o să mă certe iar pentru asta, dar eu tot am mâncat, căci au fost prea bune.

Sunt în bucătăria bunicilor, îmi fac temele, mamaia doarme pe partea dreaptă, în patul de lângă, are o basma nouă, în casă miroase și a cozonac și a benzină de la sobă. E comod, cald, e firesc. Seara mă culc prima în același pat și dimineața mă ridic ultima, deși e multă mișcare în jurul meu.

Sunt cu mama, mă ia în brațe, moașa se pregătește să-mi facă o injecție. Am fața plânsă și schimonosită de frică și supărare. O rog să-i zică să-mi facă încet, îi spune, ce să facă și ea, tot ustură. Sunt cu ea. Polidin să fi fost?!

Sunt cu tuși, m-a trezit în miez de noapte, îmi da niște pastile din 6 în 6 ore, combinate cu bucăți de japoneze. Ce bune sunt. Japonezele.

Sunt în răspântie, lângă puț, ne jucăm rațele și vânătorii. Sunt și bălți, eu cad într-una, mă murdăresc pe jumătate din față și jumătate din corp. Am niște pantaloni albaștri de trening. Un crac e negru de la noroi.

Sunt în camera de la drum. Masa e plină de prune puse la uscat. Zeci de fructe care concurează cu alte bunătăți din proximitate.

Sunt în prima tabără, e bine, dar l-am rugat pe tata să vina să mă ia, să nu mă mai întorc cu autocarul. Ce mă bucur că a preferat să mă asculte și nu să mă îmbărbăteze și a venit, în ziua plecării, cu Dacia lui albastră, PH4374, să mă ia de-acolo din spatele munților, unde era cabana.

Sunt în altă tabără cu băiatul acesta simpatic și dansăm și ce păcat că mâine e ultima zi și plecăm acasă. 

Sunt la școala 21, în baie, îmi schimb fusta de uniformă cu o pereche de blugi negri cu petice din piele.

Sunt de serviciu pe școală.

Sunt la un banchet la Vlădeni.

Sunt pe islaz.

“Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.” (Antoine de Saint-Exupery)

Sunt cu “Tigrișorul de pe floarea soarelui” în brațe. Ce carte grozavă și taiga, ce cuvânt memorabil. O s-o caut într-un anticariat, că la Bookfest sigur nu e.

Sunt la bâlci. Mă dau în leagănele metalice, în formă de barcă de hârtie. Mănânc vată, prea multă, prea dulce. 

Sunt la biliard, nu mă pricep, nu contează, în parc, după ore, la patinoar, aici mă mai pricep. 

Sunt în altă tabără, la pașa vine un arab, la mine vine un băiat cu ochii verzi, îl bat la table și apoi la cap pentru tot restul vieții de până acum.

Sunt în Katerini. În subsolul unui magazin, în căutarea unei surori.

Sunt undeva pe lângă Londra, în casa unor străini simpatici, într-un pat supraetajat.

Sunt la Bac, plâng de bucurie.

Sunt la facultate, plâng de bucurie. 

Dansez în Regie. 

Sunt în Parcul Rozelor. Pe scenă.  

Sunt la 4000 de m înălțime. Ce bine.

Sunt la cununie, sunt în noaptea dinaintea nunții. Ce-o să fie o să fie.

Sunt la maternitate.

Sunt emoționată, diferită, fericită, speriată. 

Sunt părinte, dar parcă tot copil. 

Sunt Ana mică, desculță, trăgând de dud, de fusta mamei și a mătușii, trăgând de tata să îmi spună povești, de mamaia să îmi facă turtițe, de toți să îmi păstreze sâmburii caiselor.

Sunt Ana de-acum mulți ani de când eram și mică și pentru ea am scris ceva, azi de Ziua Copilului.

Ana mică, ce mare te-ai făcut. N-ai ajuns o zână sau o vrăjitoare cum credeai sau sperai, nu ai o baghetă magică cu care să schimbi răul în bine (deși, uneori, din când în când, sunt niște momente…) sau să găsești comori și să îndeplinești vise, dar pe cât ești tu de mare, pe atât este iubirea ta.

Ana mică, să știi că o să fie bine. N-o să faci cancer ca mama ta, ba chiar o să fii sănătoasă, exceptând cele 5 internări în spital, dintre care trei nașteri, o apendicită și un episod mai lung de vomat. O să fie bine.

Ana mică de 4 ani, te iubesc pentru că ești puternică și iubitoare. Și pentru că simți în inima ta că mama nu doarme și iar doarme. Simți tu ceva, dar nu știi să o spui în cuvinte.

Ana mică, te văd cum te plimbi prin vecinii de la țară. Te văd mergând prin praf, printre jocurile de la Nati și ascultând muzică de la Vali. Ce bine îți șade.

Ana mică, te văd la bunici, cu cozonacul în mână, cu cartea în brațe, în coteț la găini, prin porumb, mâncând porumb, făcând haine la păpuși, spălând haine la păpuși, mergând la cimitir, în hambar, mâncând porumb, jucând rațele și vânătorii, mâncând porumb, caise, cireșe, zarzăre, te văd veselă și tristă, te văd și te aștept. O să mai mănânci porumb, o să mai joci jocuri, o să mai plângi.

Ana mică, nu se termină lumea dacă nu ajungi în tabăra aia, la întâlnirea aia, lumea e atât de mare, încât o să ajungi să vezi și Asia și America. Și poate și restul lumii până o să mori.

Ana mică, problemele tenului tău sunt cele mai mici probleme din lume.

Ana mică, o să fie bine, chiar dacă ai primit palme, curele, urecheli, chiar dacă ai auzit minciuni, păcăleli.

Ana mică, mi-e dor de tine. Dacă te-aș întâlni, te-aș îmbrățișa, lung, apăsat, cu drag, cu iertare, te-aș pupa, ți-aș da o mie de porumbi fierți.

Ana mică, dacă ți-aș da un singur sfat, păi ar fi acesta: dormi naibii mai mult.

Ana mică, o să mai existe încă trei ca tine, cu iubirea ta, din sângele tău, cu emoțiile tale, cu pasiunea și grija ta, cu nervii și țipetele tale. O să mai fie încă trei, deși au nume diferite și doar una are ochii tăi.

Ana mică, ești tot acolo, te văd în certurile cu soțul și în îmbrățișarea tatălui. O să fie greu, trist, o să vrei să fugi. O să țipi, o să arunci cu o periuță, o să trântești uși. Dar o să fie bine. O să fie iubire. Lumea e fericită să te aibă. Așa am citit eu pe instagram-ul unei fete frumoase. Ah, și aș zice și că ești de ajuns, așa cum am mai citit pe blogul altei fete, superbe. Dar încă nu sunt acolo.

La mulți ani tuturor Anelor mici, dar și celorlalți copii de toate vârstele.